Axis mundi

Vreme mohorâtă, ploioasă. Cerurile de deasupra urbei mele îşi iau revanşa – cu asupra de măsură - după zilele de vară cam sărace în precipitaţii. Am trecut pe la ces şi-am mai stat de poveşti. Dincolo de (şi după) toate cele discutate „cu cărţile pe faţă” cu ces, mă-ntorc cu gândul – I just can’t help it! – la ipostaza extrem de spinoasă în care se află la condition humaine: ţărmul acela straniu, nefiresc pe care este aruncat omul după fiecare „dezintegrare” şi „apostazie”. E ca un fel de … „descărnare”, e o „desfigurare” la care – îmi aminteşte amicul meu - ne condamnăm singuri.

Şi-atunci rămâne - at best - doar căinţa, „remuşcătura duhului lăuntric” („agenbite of inwit”) despre care vorbea Stephen Daedalus în Ulysses de James Joyce. Cu degetele amintirii îmi pipăi trecutul, „încet, încet, ca un orb” (Lucian Blaga – Leangănul). Revizitarea întâiului leagăn din copilărie – care este, invariabil, mama – e mereu dureroasă, copleşitoare. Flash: tatăl din Zerkalo de Tarkovski, care-i spunea bătrânei sale mame: „De ce ne certăm noi mereu? Oricum, iartă-mă dacă sunt eu de vină...” Sau vocea poetului din Iartă-mă de Grigore Vieru:

Iartă-mă, ţi-e părul înălbit, cărunt,
Iartă-mă, pe lângă tine eu nu sunt.
Iartă-mă, cu ochii stai mereu la drum,
Iartă-mă, de-atâta timp nu ne văzum.
Rozele
Nu ţie, mamă, ţi le-am dus,
Pozele
Nu pe-ale tale-n rămi le-am pus,
Cântece
Nu pentru tine eu am scris,
Iartă-mă,
Pe alta o văzui în vis.
Iartă-mă, se duc ţipând cocoarele,
Iartă-mă, asfinte rece soarele,
Iartă-mă, e timpul nu ştiu cum grăbit,
Iartă-mă, nu îndeajuns eu te-am iubit.
Rozele
Nu ţie, mamă, ţi le-am dus,
Pozele
Nu pe-ale tale-n rămi le-am pus,
Cântece
Nu pentru tine eu am scris,
Iartă-mă,
Pe alta o văzui în vis.

Dureroasa e şi trădarea faţă de tată. Faţă de tatăl cel mereu aşteptat – ca-n aceeaşi Oglindă (Zerkalo) tarkovskiană. Urmează, inevitabil, alte trădări, mai mari sau mai mici: faţă de toţi „înlocuitorii de tată”, faţă de alţi cunoscuţi, faţă de amici, faţă de – uneori - prieteni apropiaţi. Şi-atunci nu mai rămâne decât casa, căminul, ca un fel de axis mundi. Acolo - în familia-dar, în familia-oază - se topeşte toată nădejdea într-o altfel de viaţă: mai limpede, mai vie, mai adevărată. Aşa e acum, aşa va fi fost de când lumea…