Social ties

Azi am făcut, cu unii din elevii mei, două texte despre social ties. Morala: cu cât avem legăturile mai strânse (cu familia, cu prietenii, colegii de muncă etc.), cu atât sunt mai mari şansele să trăim mai mult. Adică să fim mai puţin deprimaţi, că, vorba aia, avem rude, prieteni, cunoştinţe cu care suntem în comuniune, deci avem pentru cine trăi. Unii din elevii mei (chiar eminenţi la engleză) mi-au mărturisit că, la cei 17 ani ai lor, simt că nu au pentru cine (sau pentru ce) trăi, că trăiesc doar cu speranţa că vor avea money, money, money şi astfel vor putea să-şi cumpere fericirea. Că aşa au auzit ei: oamenii bogaţi sunt fericiţi. (Cine să le sădească idealuri în această babilonie?)

Mi-am amintit involuntar un clip trimis de Raluca pe mess cu câteva săptămâni în urmă. Un tip stă pe o bancă şi-n spatele lui e un zgârie–nori. E cuprins de reverie şi, lângă el, se aşează un personaj ciudat într-o mantie neagră, cu o coasă-n spate (ca în A şaptea pecete de Bergman ori ca-n parodia lui Woody Allen, Love and Death şi – de ce nu? - ca-n Ivan Turbincă al nostru) şi-i arată cu deştu ridicat în sus ce i se pregăteşte: un obiect greu (un amoraş din ghips) în cădere liberă ce urmează să-l strivească – în câteva secunde - pe nefericitul visător. Acesta însă, tot involuntar, vede – cu ochii minţii – cele mai frumoase clipe din viaţa sa, imortalizate de memoria lui afectivă sub forma unor clipuri şi a unor poze. Succesiunea galopantă de imagini (pretext pentru a face reclamă la remumita firmă Virgin) îl va ului şi obosi însă pe nedoritul mesager, care adoarme pe propria-i coasă. Catastrofa, cum ar veni, se amână.

Altfel spus: timpul folosit cum se cuvine şi cu voie bună alături de cei dragi (înregistrat şi bine păstrat în sertarele tainice ale memoriei noastre) ne va salva şi va birui până şi moartea.