Ante-1990, filmul românesc avea meşterii săi muzicieni, care se nevoiau să definească şi să îmbogăţească personajul dramatic numit Muzică – element care, împreună cu dialogurile şi zgomotele alcătuiesc soundtrack-ul unui film. Nepopularizată în România (decât accidental) prin disc sau radio, muzica de film a fost adesea un fel de Cenuşăreasă. Dar coloanele sonore din filmele româneşti (cu muzici simfonice sau uşoare, jazz sau de estradă, electronice sau experimentale) nu sufereau numai datorită inexistenţei unei industrii muzicale puternice de profil. Foarte des lăsa de dorit şi concepţia estetică a mixajului, la care se adăuga şi echipamentul defectuos – în monofonie - din majoritatea sălilor de cinema.
Erau vremuri când - în sunet, ca şi în imagine - se făcea o recreare polifonică a realităţii. Filmul minimalist de buget redus (aşadar indiferent faţă de personajul Muzică) fusese, până la generaţia 2000, doar o modalitate – între altele – de expresie filmică. Existau un Lucian Pintilie, un Mircea Daneliuc, un Alexandru Tatos sau o Ada Pistiner care, în filmele lor, foloseau fie – discret - ilustraţia muzicală, fie o muzică minimalistă, mai mult sau mai puţin de „umplutură”. Dar mai erau şi alţii, care investeau cu drepturi egale toate componentele discursului filmic – inclusiv muzica.
Cu toate condiţiile precare există – în cinematograful românesc din „anii ăia” - destule muzici de film care sunt valabile nu doar în contextul filmului. Activitatea de restituire a filmelor reprezentative din patrimoniul naţional (prin unele jurnale sau reviste), programarea lor la televiziune sau în circuitul de cinemateci şi – de ce nu – vremurile mai norocoase, când coloanele sonore ale filmelor româneşti – masterizate şi îmbunătăţite tehnic, pe cât se poate – se vor găsi în magazinele de specialitate - sunt tot atâtea prilejuri de (re)descoperire a muzicilor din filmele româneşti. Care ar fi aceste coloane sonore şi aceşti muzicieni? Lista de mai jos – filmele alese, în ansamblul lor, sunt eterogene valoric - nu e nici pe departe exhaustivă:
● Paul Constantinescu (O noapte furtunoasă şi Moara cu noroc)
● Tiberiu Olah (Meandre, Răscoala, Mihai Viteazul, Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte, Printre colinele verzi, Dincolo de nisipuri, Trecătoarele iubiri, Pe aici nu se trece, Osânda)
● Anatol Vieru (Când primăvara e fierbinte, Felix şi Otilia, 100 lei, Iacob)
● Theodor Grigoriu (Pădurea spânzuraţilor)
● Dan Andrei Aldea şi Dorin Liviu Zaharia (Nunta de piatră şi Duhul aurului)
● Cornelia Tăutu (Zidul, Acţiunea „Autobuzul”, Din nou împreună, Imposibila iubire, Moromeţii)
● Radu Şerban (Bariera, Ilustrate cu flori de câmp, Prin cenuşa imperiului)
● Richard Oschanitzsky (Cu mâinile curate, Ciprian Porumbescu, Cantemir)
● Radu Goldiş (Zile fierbinţi, Accident)
● George Grigoriu (Actorul şi sălbaticii)
● Temistocle Popa (Veronica, Ma-ma)
● Lucian Meţianu (Cursa, Ochi de urs, Fructe de pădure)
● Marius Ţeicu (Angela merge mai departe, Zâmbet de soare)
● Anton Şuteu (Ultima frontieră a morţii, Buletin de Bucureşti)
● Vasile Şirli (Melodii la Costineşti, Glissando, Un echipaj pentru Singapore)
● Florin Bogardo (Bună seara, Irina; Declaraţie de dragoste; Liceenii)
● Adrian Enescu (7 zile, Tănase Scatiu, seria Ardelenilor, Septembrie, Bietul Ioanide, Concurs, Semnul şarpelui, Sfârşitul nopţii, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Adela, Pas în doi, Ringul, Mircea, Rezervă la start, Umbrele soarelui, Noi cei din linia întâi)
Post-1990, personajul Muzică a început să piardă teren - în raport cu „zgomotul şi furia” – în filmul românesc (cine are urechi de auzit, să asculte sonorităţile grave, melancolice sau country-parodice din: Hotel de lux, Somnul insulei, Şobolanii roşii, Rămânerea, Undeva în est, Priveşte înainte cu mînie sau, mai recent, Amintiri din Epoca de Aur – Episodul 1). Realitatea – potrivit noilor canoane - nu se mai recreează (acustic, vizual), ci este adesea „fotografiată” brut, minimalist. Se caută mai cu seamă acele forme de radicalism moral, ce dezvăluie tot ce e rău şi urât în noi. Într-un fel, e explicabil: prea fuseserăm obligaţi să zugrăvim totul în roz (edulcorarea realismului socialist). Dar există şi semne de reînnodare – în privinţa concepţiei coloanei sonore, la standarde tehnice net superioare însă - cu tradiţia anterioară momentului 1990: Nae Caranfil (E pericoloso sporgersi, Restul e tăcere).
În toate cazurile de mai sus (şi în altele, nenumite aici) avem de a face cu o muzică dintr-aceea care „ne gâdilă urechile într-un mod plăcut”. Prin ce minune pătrunde ea în sufletul oamenilor? Cum se transformă acele combinaţii de sunete şi zgomote în armonii, ce anume face ca ele să devină o sursă de desfătare pentru sufletul omenesc? Cui aduc ele vreun folos? Dacă la primele două întrebări este cu neputinţă a oferi o explicaţie, la ultima întrebare pare mai uşor de găsit un răspuns: celor cu sensibilitate muzicală, dornici să desluşească tainele acestei lumi de „ultraviolete”, pe care doar urechea le poate percepe. Lor, mai ales lor se cuvine a le vesti că merită, chiar merită, să (re)asculte fără idei preconcepute acest limbaj dincolo de cuvinte şi imagini din filmele româneşti mai sus pomenite (filme diverse ca tipologie, ca sound) şi nu numai.
4 comments:
În privinţa ultimului film al lui Nae Caranfil, iniţiativa este demnă de lăudat. Cred că este pentru prima dată în istoria cinematografiei noastre când vorbim de un real OST, în care muzica este gândită de un compozior profesionist şi, cred, departe de studioul unde se petrece montajul.
Mai mult, cred că la noi nici nu mai sunt profesionişti care să simtă muzică pentru film. Ironic, în multe deja clasice franceze, găseşti trecute nume româneşti. :))
Aici te inseli amarnic. Exista nenumarate muzici de film foarte interesante si foarte profesionist si cu sensibilitate facute pentru cinematograful romanesc. Nenorocirea (pentru ca este o NE-norocire) e alta. Ele nu au aparut aproape niciodata pe CD sub forma de OST sau cum se numeste produsul comercial prin care se comercializeaza coloana sonora separat de film.
Cu mult inainte de muzica din RESTUL E TACERE stau - nu numai valoric - muzicile de care pomeneam in articol si poate altele.
Si mie mi-a placut muzica de la RESTUL E TACERE si, da, este prima (daca excludem ce a facut Cornel Taranu si Cornelia Tautu la inceputul anilor 90) muzica simfonica de film romanesc dupa 1990.
you are the boss şi tu le ştii :)). dar aici revin cu întrebarea ce face CNC-ul (şi întreaga hardughie din spatele ministerului administraţiei)? de ce nu deschide apetitul pentru filmele din patrimoniul nostru. în vară, aveam de făcut un fel de film documentar pentru Romtelecom (un real corporate crap într-un fel) în care să punctăm istoria telecomunicaţiilor din Românica. Prima sursă de documentare: evident gazetele vremii. Ce am descoperit în paralel... o multitudine de inserturi cu filme româneşti interbelice - pe unele le ştiam dar pe care în mare parte nu le-am văzut niciodată asta pentru că fie nu se mai ştie unde sunt, fie nu au fost niciodată recondiţionate şi transpuse digital. ca român, vreau să văd munca predecesorilor într-un fel. Mai mult, cred că ştii şi tu de existenţa unei biblioteci vituale unde poţi viziona gratuit filme din istoria tuturor statelor europene - un fel de bază de date comună- până şi Bulgaria este prezentă. Ghici cine nu a pus osul! Exact...
Cam acelaşi lucru este şi cu ost-urile de la noi. Nimeni nu este interesat de patrimoniul cinematografic. Ne ţinem doar de evenimente cu uşile închise, evident fără niciun impact! iar asta e într-un fel dureros.
Eh, the boss...
CNC se ocupa de cu totul alte chestii decat valorificarea si popularizarea patrimoniului cinematografic romanesc. Exista o rea vointa chiar si din partea multor critici de film. As putea sa-ti dau exemple concrete, dar ma abtin (fie si pentru ca e ultima zi din an). Iti spun doar ca acum, critica romaneasca de film "la cel mai inalt nivel" murdareste, terfeleste, da note, carteste. La asta se rezuma activitatea ei. Si, desigur, se extaziaza cand vede minimalism. (Care n-are nevoie de muzica, desigur). In privinta muzicii de film romanesc parerea ei e: it stinks, it is horror. Toata, fara exceptie. Ma rog, cate unul, in functie - evident - de mofturi si ifose, de cat poate tartacuta lui sa duca - alege un titlu-doua. Vorbesc aici de oameni care spun: n-am ureche muzicala, pot trai fara muzica, insa stiu ca muzica asta e proasta, ca toata muzica filmelor romanesti e proasta, infernala, prea tare, prea multa, prea...Ce pretentii sa mai ai atunci?
Daca insa te intereseaza vreodata ost de filme, scrie-mi si-ti trimit. In ultima instanta prostia si rautatea se combate nu cu pumnii sau cu alte rautati, ci propunand ceva pozitiv. EXISTA ost excelente la filme romanesti, cu muzica adevarata ce rezista si in afara filmului (imaginilor). Iar faptul ca sunetul e groaznic (mono, depreciat de timp, de conditiile de pastrare a filmelor, lipsa ost de pe piata etc.) nu ar trebui sa constituie un motiv ca sa ne pastram in rezerva.indiferenti.
Post a Comment