Cacealmaua

De dimineaţă m-am încins la o dezbatere cu FC pe tema „găsirii partenerului de viaţă”. I-am spus că poate nu ar strica să ia în considerare faptul că o căsnicie reuşită este de fapt o taină. Că nunta se face în cer. Că e nevoie de mărturisire, de pregătire, de o orchestraţie atent gestionată de Naşul din ceruri…El însă e mai „practician” (pragmatic, cu picioarele pe pământ) şi nu prea crede în astfel de „aranjamente”. S-a arătat rezervat şi la propunerea mea de a se apropia de un duhovnic. Cei tineri n-au experienţă, iar cei în vârstă – zice el - îţi spun doar să mai vii pe la biserică şi vei găsi acolo – treptat – răspunsul. Fără să vrea a nimerit-o cum nu se poate mai bine. Căci asumarea conştientă a ritualului de rugăciune este însuşi răspunsul, calea spre limpezire. Apoi mi-a mărturisit cvasi-arian că Hristos şi Dumnezeu n-ar fi una, că „Dumnezeu e infinit mai puternic”. M-am gândit, iar, la rugăciunea Călăuzei pentru cei doi aventurieri în Zonă: „Să se limpezească ceea ce şi-au pus în gând. Să creadă. Să râdă de înaltele lor pasiuni; ele nu izvorăsc dintr-o energie sufletească, nu sunt decât nişte fricţiuni între noi şi lumea exterioară. Să capete încredere în ei înşişi. Să devină neajutoraţi ca pruncii, deoarece slăbiciunea e măreaţă, iar forţa e demnă de dispreţ. Când se naşte, omul e slab, iar atunci când moare ajunge aspru, rigid. Copacul, când e tânăr, e fraged; după ce creşte, se aspreşte. Duritatea şi forţa prevestesc moartea. Frăgezimea şi slăbiciunea exprimă prospeţimea vieţii. Nimic din ce s-a asprit nu poate să învingă...”

Am ajuns, după-amiaza, la o conferinţă - cu titlul (aproximativ) „Reprezentări ale Sfintei Treimi în iconografia răsăriteană” – a unui austriac (preot, se pare). Tentat de un astfel de subiect (şi de reproducerea după icoana Treimii lui Rubliov din afişul publicitar), mi-am spus că nu trebuie ratat prilejul. L-am luat pe Max cu mine (un adolescent isteţ de 16 ani, care tocmai a văzut – de două ori! – Căinţa lui Abuladze şi a fost uluit de film) şi-am ajuns în A12 (acum botezat „Gheorghe Tohăneanu”) al UVT. Cu 20 de ani în urmă – cum trece vremea! – mergeam acolo pentru cursurile de limbă română contemporană ţinute de prof. nepereche Gheorghe Tohăneanu. Astăzi, amfiteatrul a fost plin de bărbi (studenţi la teologie, preoţi, viitori – cel mai probabil probabil – preoţi etc.) şi câteva teoloage sau/şi viitoare preotese. Din păcate însă tema conferinţei a fost mai largă, reprezentarea Treimii fiind analizată şi în spaţiul apusean. Accentul nu s-a pus pe semnificaţia canonului ortodox în raport cu reprezentările dependente de stil şi modă din lumea occidentală, ci – informativ – pe diferitele (şi, uneori, bizarele) modalităţi de a exprima plastic „misterul Sfintei Treimi” (de fapt taina Treimii, în terminologia ortodoxă) - translatoarea prefera terminologia latină celei ortodoxe. Pentru mine a fost o dezamăgire (reprezentările canonice, ortodoxe, au fost doar trecute în revistă, de parcă ar reprezenta un „stil” între altele), dar lui Max i-a plăcut. La urma urmei, pentru el am şi ţinut să merg, deci s-a meritat.