M-am jucat, zilele trecute, cu Raluca şi ne-am desenat arborii genealogici. Am ajuns să completăm numai până la ramura bunicilor. Într-un caz sau două am aflat – de la părinţi – numele câte unui strămoş mai îndepărtat. Altfel spus: existăm, în conştiinţa urmaşilor pentru – maxim – două-trei generaţii. Apoi se aşterne uitarea veşnică. Sau – depinde cum priveşti – pomenirea veşnică a celor nenumiţi care s-au urcat, mai devreme ca noi, la cer.
Azi, Duminica Ortodoxiei. Adică a dreptei măriri, a inimii celei „fără de vicleşug”. Există aşa ceva, într-o lume în care vicleşugul şi înşelăciunea sunt în floare? Da, există! I-am pus lui Theodor să reasculte The War of the Worlds – musicalul lui Jeff Wayne din 1977 şi m-a întrebat: Ce-i aia război? Atunci când nu ştii, chiar nu ştii, ce-nseamnă războiul este cu putinţă să nu ştii nici de vicleşuguri. (Exact ca-n ţara cailor înzestraţi cu raţiune din Swift) Altfel nu. Până una alta, în privinţa adulţilor, e ca-n Psalmi: „Deşertăciuni a grăit fiecare către aproapele său, buze viclene în inimă şi în inimă rele au grăit.” (11), „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul.” (13)
Dar mai e ceva: „Acolo s-au temut de frică unde nu era frică, că Dumnezeu este cu neamul drepţilor.” Poate că şansa noastră, a celor „netrebnici până la unul” este convertirea silei (faţă de sine, faţă de lume, faţă de viaţă etc.) în milă, a regretelor în pocăinţă (metanoie), în re-inscripţionarea inimii. Poate numai aşa vom şti să nu ne temem frică, unde nu este frică. Să nu ne speriem de ireal, de monştri imaginari, ci mai degrabă să deprindem frica (sau dragostea) de Cel Bătrân de Zile… Şi, iată, un copil care nu ştie ce înseamnă războiul, este întotdeauna cel mai potrivit şi mai eficient agent de maintenance atunci când sufletul capătă riduri…
No comments:
Post a Comment