Oasis

…Şi am ajuns la concertul lui Victor Socaciu. A început mai târziu cu o jumătate de oră şi a ţinut trei ore fără pauză. Proiecţiile în power point – adesea neclare – au „colorat” cumva scena austeră de la Capitol, cu diverse fotografii în care apăreau soliştii. Maestrul de ceremonii m-a înduioşat, însă nu prin prestaţia sa scenică (mediocră aş spune), ci prin ceea ce ştiu că i s-a întâmplat, cred, acum un an, când a suferit un transplant de rinichi. Recuzita vocabularului său mi s-a părut destul de săracă, „scenariul” ad-hoc neinspirat, amatorist şi piperat cu momente de reclamă electorală: personajul – a ţinut să spună asta în faţa întregii săli – este MP în trei comisii. Cântecele sale şi ale invitaţilor săi (Vasile Şeicaru şi George Nicolescu) au reînviat întrucâtva atmosfera de la Cenaclul Flacăra de pe vremea când Poetescu era superstar. (Fără excesele de acolo, căci de data asta media de vârstă a publicului se învârtea undeva în jurul a 40-45 de ani.)

Şeicaru a venit (cu întârziere) de la aeroport şi şi-a început microrecitalul în trombă, cu una din piesele care l-a făcut celebru, „Actorul”. A mai cântat, între altele, şi „Antiprimăvara” şi m-am speriat că, (re)auzindu-i versurile (Primăvară care-ai fost / Nu veni, n-ai nici un rost / Poţi să pleci, suntem reci / Iarnă fii pe veci! ş.a.), Theodor va comenta, nemulţumit – de câteva săptămâni se tot plânge de iarnă şi se roagă să vină mai repede primăvara. Din fericire, n-a zis nimic. A început să se smiorcăie şi să plângă atunci când a sesizat că spectacolul nu se mai termină (trecuseră aproape trei ore de la începerea lui) şi a trebuit să găsesc tot felul de tertipuri ca s­ă-l domolesc. George Nicolescu a vrut şi el să pară dezinvolt, însă a rămas (părerea mea) la limita penibilului, cu tot cu chiotele sale…

Treabă complicată e şi facerea asta de muzică. Nu ştiu dacă s-a întâmplat sau nu în realitate această anecdotă, dar ştiu că e mult adevăr în ea. Zice-se că în anii de glorie ai „muzicii tinere” (anii 80), aceşti folk-işti – sprijiniţi de starostele lor (poet de curte, tribun, iar azi senator) - ar fi pus la zid „cealaltă muzică” (cea cultă) şi pe reprezentanţii ei, ocărând-o drept „burgheză”, „învechită”, „reacţionară”. Atunci, unul din acei muzicieni cu operă, s-ar fi ridicat în plenul discuţiei respective şi i s-ar fi adresat lui Socaciu (unul dintre contestatari) aşa: Domnu’ Socaciu, muzica trebuie s-o faci, nu s-o caci!

Dintr-un cu totul alt film a fost actriţa Maria Ploae, care, în spectacolul cu pricina a recitat versuri din Eminescu, Blaga şi Kipling. A fost oaza de contemplaţie, de poezie pură, neamestecată cu vedetismul folk al „cantautorilor” nedreptăţiţi (s-a plâns, în repetate rânduri Socaciu) de mediul balcanic (românesc, stricto sensu) şi care „altundeva, în lumea largă, ar fi făcut carieră”. Mi-au atras atenţia mai cu seamă aceste versuri din Kipling (poemul se cheamă „Fă-ţi timp”):

În trecerea grăbită prin lume, către veci,
Fă-ţi timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!
Fă-ţi timp să vezi durerea şi lacrima arzând,
Fă-ţi timp să poţi cu mila să te alini oricând!
Fă-ţi timp să vezi pădurea, s-asculţi lângă izvor,
Fă-ţi timp s-asculţi ce spune o floare, un cocor!
Fă-ţi timp pentru-adevăruri şi adâncimi de vis,
Fă-ţi timp pentru prieteni cu sufletul deschis!
Fă-ţi timp, pe-un munte seara, stând singur, să te rogi,
Fă-ţi timp, frumoase amintiri, de unul să invoci!
Fă-ţi timp să stai cu mama, cu tatăl tău – bătrâni,
Fă-ţi timp de-o vorbă bună, de-o coajă pentru câini
În trecerea grăbită prin lume către veci,
Fă-ţi timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!
Fă-ţi timp să fii aproape de cei iubiţi, voios,
Fă-ţi timp să fii şi-al casei şi-n slujba lui Hristos!
Fă-ţi timp să guşti frumosul din tot ce e curat,
Fă-ţi timp, că eşti de multe mistere-nconjurat!
Fă-ţi timp cu orice taină sau adevăr să stai,
Fă-ţi timp, căci toate-acestea au inimă, au grai!
Fă-ţi timp s-asculţi la toate, din toate să înveţi,
Fă-ţi timp să dai vieţii adevăratul preţ!
Fă-ţi timp acum, să ştii, zadarnic ai să plângi –
Comoara risipită a vieţii n-o mai strângi!

P.S. Am găsit, în proaspăt recititul Psalm 37, aceste versuri:

10. Inima mea s-a tulburat, părăsitu-m-a tăria mea şi lumina ochilor mei şi aceasta nu este cu mine.

11. Prietenii mei şi vecinii mei în preajma mea s-au apropiat şi au şezut; şi cei de aproape ai mei departe au stat.

12. Şi se sileau cei ce căutau sufletul meu şi cei ce căutau cele rele mie grăiau deşertăciuni şi vicleşuguri toată ziua cugetau.

13. Iar eu ca un surd nu auzeam şi ca un mut ce nu-şi deschide gura sa.

14. Şi m-am făcut ca un om ce nu aude şi nu are în gura lui mustrări.

Chiar aceasta e starea la care mi-aş dori să ajung: „Iar eu ca un surd nu auzeam şi ca un mut ce nu-şi deschide gura sa. Şi m-am făcut ca un om ce nu aude şi nu are în gura lui mustrări.” Muţenia şi surzenia (şi, de ce nu, orbirea) sunt – în acest caz - o condiţie necesară; numai aşa voi putea - cândva, „în trecerea grăbită prin lume, către veci” - să traduc în practică îndemnul lui Kipling, acela de a-mi face timp şi de a nu risipi „comoara vieţii”…