Ne străduim să dăm un rost (cu mintea noastră cea adesea tulbure) vieţii, zilelor, ca şi cum noi ne-am lupta cu morile de vânt, iar cerul ar fi acolo sus, de neatins. Ori psalmistul, strâmtorat şi el (dar nu acrit) ca noi, spune: „Tu eşti aşteptarea mea, Doamne; Domnul este nădejdea mea din tinereţele mele. Întru tine m-am întărit din pântece; din pântecele maicii mele Tu eşti acoperitorul meu; întru Tine este lauda mea pururi.” Despre această stare de prunc întărit întru ziditorul său „din pântecele mamei” îi vorbeşte Călăuza Scriitorului blazat, revoltat şi acrit, atunci când îl povăţuieşte să se gândească la trecut. Când omul se gândeşte la trecut, omul devine mai bun. Da, numai că uneori acele oaze de oxigen sunt blocate de împieliţate bariere şi nu mai ajungem la ele. Pur şi simplu nu mai putem coborî sub „vârsta adultă”. Unii, mai norocoşi, se mângâie cu aduceri aminte: parcă a fost ceva, undeva, cândva în sufletul nostru – azi pierdut ori uitat în anii prunciei. Parcă am mai trăit şi altceva înaintea îngheţării noastre, înaintea împietririi noastre…Parcă aveam odată, ca niciodată, acel elan pe când rosteam, în duh cu psalmistul, „Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu fiu ruşinat în veac” Orice-am spune, filmul ni s-a rupt din pricina acelei slobozenii (care e abuz de libertate) ce ne-a zdrobit…
Ne înspăimântă anii, viaţa şi moartea, clipa şi veşnicia, dar în Psalmi stă scris: „Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut, şi ca straja nopţii.” Şi tot acolo, această uluitoare şi formidabilă rugă: „Învaţă-ne să socotim bine zilele noastre, ca să ne îndreptăm inimile spre înţelepciune”…
No comments:
Post a Comment