Un adevăr banal

Sub conducerea muzicală a dirijorului Horia Andreescu, săptămâna aceasta s-au cântat – la filarmonica din cetate - câteva miniaturi (Hecatomba lui Dan Dediu, Allegro appassionato de Saint-Saëns, Rapsodia ungară de Popper, Nocturna de Ceaikovski şi Finale alla marcia din Concertul pt. violoncel şi orchestră de suflători, contrabas şi percuţie de Gulda) ni i-au adus în urbe pe violonceliştii Marin şi Ştefan Cazacu – tată şi fiu, unul mai virtuoz ca altul. Tatăl are o carieră în spate. Fiul, revelaţia serii, de numai 16 ani (încă elev), a început deja să susţină recitaluri cu diverse orchestre, în diverse oraşe. Anul acesta va reprezenta România la Eurovision Young Musicians. Ca bis-uri au mai cântat Zborul cărăbuşului de Rimski-Korsakov şi un Prestissimo preclasic. Apoi a urmat Simfonia a VII-a de Beethoven, de ale cărei conotaţii nu pot să scap – mereu îmi voi aminti genericul Bucuriilor muzicale realizate de Iosif Sava la TVR.

Înainte de concert ne-am întâlnit cu Maria. Theodor i-a cântat Yesterday, pe care tocmai l-a învăţat. Asta i-a amintit Mariei de un fost coleg de facultate. Băiatul respectiv, zice ea, a primit - la absolvire - post într-un cătun, departe de oraş. Avea ceva de mers până să ajungă la serviciu. L-au întrebat prietenii dacă nu se plictiseşte mergând atâta pe jos. Nu, a răspuns el, pentru că-mi pun caseta cu Beatles şi până se derulează o faţă am şi ajuns. Oamenii însă n-au priceput. Pe atunci încă nu se inventase nici walk man-ul, nici mp3 player-ele şi nici alte năzdrăvănii electronice de redat sunete. Nu înţelegeau cum putea cineva să asculte o casetă din mers. „Caseta” însă şi-o „derulase” el, în minte, pentru că o va fi ascultat de atâtea ori înainte, că a învăţat-o pe de rost…

P.S. Apropo de familie, de buna creştere. Dis-de-dimineaţă, amicul Ionuţ „capitalistul” (pentru că acum locuieşte în capitală) îmi trimite un link din Dilema veche. Citesc astfel, cu nesaţ, interviul dat de Marius Lazurca, din care citez ultima parte, în care Marius este întrebat ce crede despre felul în care societatea de azi preţuieşte familia (şi valorile pe care ea le implică, printre care stabilitatea…). Răspunsul lui – diplomat, plin de bun simţ şi discernământ – se îndreaptă, spune el, spre „un adevăr banal” pe care nu-l pot distruge „capriciile, excesele sau modele”: „Nu am mijloacele de a şti în mod realist ce preţuieşte societatea de azi. Aş înclina să cred, totuşi, că nu preţuieşte ceea ce pare să sugereze televiziunea; şi că omul comun, strălucitor în banalitatea lui, continuă să facă ceea ce semenii lui, oameni obişnuiţi şi ei, au făcut dintotdeauna: să se îndrăgostească, să creadă că dragostea aceasta nu se va stinge nicicînd, să-şi dorească prunci buni, frumoşi şi cumsecade, să îmbătrînească fără resentimente sau frustrare şi să-şi dorească, in articulo mortis, să-i vadă pe toţi ai lui alături. E în imaginea aceasta dulceagă un adevăr banal pe care nu-l vor învinge capriciile, excesele sau modele noastre.”