Tarkovski spunea undeva că omul are o datorie faţă de cei care l-au născut, faţă de cei care i-au dat viaţa. Filmul său din 1974, Oglinda, este – mai mult decât celelalte filme ale sale - expresia cinematografică a acestui sentiment de datorie care însă îl apăsa profund. Era ca un fel de pietricică în pantof care nu te lasă să calci bine, ca un fel de vis greu care nu te lasă să ai un somn uşor. Andrei vorbeşte la telefon cu mama sa, acum împovărată de ani. O întreabă: „Mamă, de ce nu ne înţelegem noi?...Oricum, dacă sunt eu de vină, îmi cer iertare…” Nici un răspuns de la capătul celălalt al firului, doar un sunet de „ocupat”. Andrei pune receptorul în furcă. Oglinda este materializarea - în forme, sunete şi culori – a acestui regret filial. Femeia de serviciu care asistase involuntar la avanpremiera filmului, avea dreptate să se răţoiască la ditamai regizorii şi criticii de film invitaţi la eveniment în mica sala de proiecţie a Institutului moscovit de Film. Pentru că nu puteau ajunge la o concluzie după încheierea proiecţiei, „cărturarii şi fariseii” de la Mosfilm i-au cerut acestei femei simple să spună ce-a înţeles ea din film. (Căci tocmai îi zorise să plece mai repede, ca s-o lase să măture, să adune după ei.) Iar ea a spus: „E foarte simplu. Personajul principal din acest film este un om bolnav sufleteşte; un om care simte că a făcut rău celor apropiaţi, celor dragi şi nu ştie cum să-şi ceară iertare.” Nu degeaba Tarkovski a comentat apoi astfel cuvintele ei: „Nu mai am nimic de adăugat.”
Înţeleptul Solomon, din vremi de mult apuse, ne spune şi el: „Ascultă pe tatăl tău care te-a născut şi nu dispreţui pe mama ta când ea a ajuns bătrână.” Undeva mai la vale povaţa se transformă în blestem: „Ochiul care îşi bate joc de părintele său şi nu ia în seamă ascultarea maicii sale, să-l scoată corbii care sălăşluiesc lângă un curs de apă, iar puii de vultur să-l mănânce.” Apoi: „Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie s-o aibă; chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea.” Dar asta presupune o voinţă responsabilă şi un know how deplin din partea părinţilor. Ce te faci însă atunci când nu e aşa, când tihna şi forţa unei familii sunt înlocuite cu cleveteala Guicii – sora lui Moromete din cunoscuta creaţie a lui Marin Preda, care-şi ura de moarte fratele şi pe ai săi? Când în loc de iubire, tânărul ce urmează a fi lămurit, cizelat, format, primeşte pizmă, ură şi fiere? Când „este lăsat în voia apucăturilor lui” şi „face de ruşine maicii sale”? E, poate, ca la facultate: atunci când nu ajungi la orele de laborator, ca să treci examenul, trebuie să faci – pe unde mai poţi - recuperări. Cel mai greu se recuperează orele de „stăpânire de sine” (pe care numai iubirea ţi-o dă), fără de care omul e „asemenea unei cetăţi cu o spărtură şi fără zid”. Şi-atunci, omul „sleit de puteri” (ca-n cugetările despre rostul vieţii din ultimul calup al pildelor lui Solomon) n-are încotro şi – în tăcere - recunoaşte: „Sunt tare prost, ca să mă pot socoti om şi nu am pricepere de un om. N-am învăţat înţelepciunea şi nici ştiinţa celor sfinţi nu o cunosc.”…
…Mă gândesc la vârsta lui Theodor şi nu pot decât să mă bucur că, până la cei opt ani ai lui, nu ştie de „tipul uman Guica”, de „curiozitatea ei nesăţioasă pentru fleacuri”, de veninul ei, despre care Steinhard scria că e „singura posibilitate de manifestare şi singura ei secreţie internă”. El este un copil fericit. De noi, părinţii lui, depinde – în mare măsură – să ştim să ne ferim copiii s-o descopere vreodată pe Guica...
No comments:
Post a Comment