Omnia vanitas

Pe la mijlocul veacului XX, un pop artist ca Bob Dylan făcea ocolul Pământului cu al său hit, „Blowin’ in the Wind”. Dintr-odată, lumea folk-ului s-a apropiat de, poate, cea mai gravă problemă a omenirii: vanitas vanitatum et omnia vanitas. Iată-l deci pe menestrelul Dylon cântând pe aceeaşi notă cu cronicarul Miron Costin. Poemul acestuia din secolul al XVII-lea, Viaţa lumii, grăia cu jale despre „cumplita viiaţă”, despre „lumea hicleană, lume înşelătoare”. Dar amândoi, şi Dylon şi Costin, se hrăneau din înţelepciunea Ecclesiastului, care filosofa asupra „vremii potrivite”. Lectura Ecclesiastului e asemenea unei fugi de Bach, asemenea unui concert din „muzica sferelor”. Este cea mai dreaptă oglindă, căci omul – dacă vrea să priceapă – îşi va da seama că soarta sa şi soarta dobitocului este aceeaşi: „precum moare unul, moare şi celălalt şi toţi au un singur duh de viaţă, iar omul nu are nimic mai mult decât dobitocul: amândoi merg în acelaşi loc: amândoi au ieşit din pulbere şi amândoi în pulbere se întorc”. Şi „cine ştie dacă duhul omului se urcă în sus şi duhul dobitocului se coboară în jos către pământ?” Căci „totul este deşertăciune”. (Formidabil loc geometric al gândirii religioase, această carte din Biblie.)

Prin urmare, soluţia este tot carpe diem: „Şi mi-am dat seama că nimic nu este mai de preţ pentru om decât să se bucure de lucrurile sale, că aceasta este partea lui, fiindcă cine îi va da lui putere să mai vadă ceea ce se va întâmpla în urma lui?” ...Mda, numai că şi bucuria asta pentru „lucrurile sale” trebuie întreţinută cumva. Nu trebuie luată de bună şi batjocorită. Iar a o risipi (prin supărări, prin ţinerea de minte a răului, prin felurite lucrări viclene) e semn de maximă neghiobie.