Almanah Cinema 1974

-->

Almanahul Cinema 1974 se deschide cu un grupaj memento, în care sunt prezentate câteva din filmele anilor 1972-1973: Explozia, Cu mâinile curate, Ultimul cartuş, Nunta de piatră, Despre o anume fericire, Ciprian Porumbescu, Bariera, 7 zile, Veronica, Viforniţa, Dragostea începe vineri. Nicio vorbă despre secretul cel mai bine pătrat: 100 lei de Mircea Săucan, care fusese tăiat, parţial refilmat, cosmetizat după gustul politrucilor vremii, scos repede de pe ecrane (versiunea integrală avea să fie prezentată abia în 1990) şi îngropat de viu. La fel, nici un comentariu despre Duhul aurului - partea a doua a Nunţii de piatră (care la rândul său a fost amânat, marginalizat, scos din difuzare). Pentru Cenuşăresele filmului românesc nu era loc nici în repertoriu, nici în literatura de specialitate.

Ancheta Evei Sârbu solicită câţiva actori să spună ce anume propun regizorilor şi câţiva regizori să spună ce propun scenariştilor şi actorilor? Regizorul Mircea Veroiu, care semnase, împreună cu Dan Piţa (şi cu alţi realizatori) documentarul Apa ca un bivol negru şi Nunta de piatră, nu cere nimic scenariştilor, iar actorilor le cere totul. De ce? Pentru că: „Am încercat să citesc scenarii. Nu sunt. Deloc, de niciun fel (nu socotesc scenarii mâzgăliturile ilogice şi penibile pe care le-am întâlnit). Deci, nefiind scenarii, ce le-aş putea cere scenariştilor?”. Astfel că, „în lipsa subiectului, a tehnicii cinematografice elementare, totul rămâne fireşte, în seama actorilor.”

Alte grupaje semnalează câteva din vedetele anului: Vlad Rădescu, Adina Popescu, Geo Costiniu, Gene Hackman, Jacqueline Bisset şi Marlon Brando. Succesul Veronicii la Festivalul de la Moscova aduce în discuţie şi alţi pitici ai filmului: Jackie Coogan, Mickey Rooney, Judy Garland, Shirley Temple. Rodica Lipatti selectează câteva fragmente din convorbirile Hitchock-Truffaut despre cinematograf.

Sub titlul „Filmul istoric, o formă de afecţiune”, se aduce în prim-plan (ca şi când ar fi fost vreodată în plan secund, în „Epoca de Aur”) „epopeea naţională”. Concluzia: „Preferinţa publicului nostru pentru filmul istoric depăşeşte cinefilia. Spectatorul merge la cinema nu numai să vadă filme în costume, ci mai ales să-şi vadă străbunii.” Pe care i-au confecţionat, desigur, Lucian Bratu (Tudor), Sergiu Nicolaescu (Dacii, Mihai Viteazul), Mircea Drăgan (Neamul Şoimăreştilor, Columna, Fraţii Jderi), ilustrând teze şi ideologii naţionalist-comuniste. Observaţia este însă inexactă: pentru a „depăşi cinefilia”, e nevoie a o atinge vreodată. Ceea ce nu prea este cazul, căci reprezentările artizanale, teatrale, declamative ale „istoriei naţionale” nu au nimic cu filmul ca film. Şi atunci are dreptate Mircea Veroiu când spune că „în lipsa subiectului, a tehnicii cinematografice elementare”, „se dau titluri unor kilometri de peliculă pe care sunt impresionate chipurile actorilor”.

La rubrica „Actorii au cuvântul”, Radu Beligan afirmă că a fost ignorat sistematic de cinematografie şi se întreabă retoric: „Ciudat ce se întâmplă cu filmul nostru: avem, fără îndoială, talente regizorale extrem de promiţătoare, mai cu osebire în generaţia tânără –Veroiu, de pildă. Avem o cantitate impresionantă de talente actoriceşti, avem operatori de geniu. Spuneţi şi dumneavoastră ce ne lipseşte să facem filme mai bune…”

Simona Darie traduce şi adaptează un fragment din scenariul fellinian de la Roma şi un „laborator de creaţie” de la Amarcord.

Teodor Mazilu, în „Adio, tristeţe”, arată că „detronarea tăcerii a dat filmului o extraordinară libertate. I-a dat şansa de a se naşte a doua oară.” În vremea filmului mut, scrie Mazilu, s-a dezvolat comedia, tragedia nu, căci ea „nu se poate lipsi de cuvânt”. Şi adaugă: „Pe vremea lor, Antonioni ar fi murit de foame.”

Constantin Pivniceru senalează metamorfozele cinematografului tradiţional: „Mai repede decât ne-am fi putut aştepta, clasicul aparat de filmat încărcat cu peliculă fotosensibilă este înlocuit peste noapte cu camerele de luat vederi, echipate cu tuburi kinescop, specifice televiziunii”. La Buftea însă, conchide Pivniceru „domnesc liniştea şi calmul”. Cei mai mulţi nu ştiu sau nu vor să ştie de aşa ceva, „câtă vreme noua aventură a filmului este încă departe, peste ocean”. Doar un singur „reputat profesionist din vechea gardă, care mai are câţiva ani până la pensie”, îl opreşte neliniştit pe coridor: „Ce ne facem bădie, că vine…Televiziunea!”

La final, sub titlul „Zece filme care au zguduit lumea”, almanahul publică topul realizat de revista poloneză „Kino” în 1973. Prin concursul a 60 de critici şi cercetători de film din ţările socialiste s-a alcătuit un clasament valoric al cinematografiei mondiale între anii 1895-1973. astfel, Bronenosets Potemkin / Crucişătorul Potemkin (Serghei Eisenstein, 1925) este considerat „cel mai bun film al tuturor timpurilor”. Despre Citizen Kane / Cetăţeanul Kane (Orson Welles, 1941) s-a spus că „rezumă 20 de ani de cinematografie şi anunţ[ alţi 20”. 8½ (Federico Fellini, 1963) a fost considerat o „confesiune şi introspecţie totală în care Fellini atinge plenitudinea sa artistică şi tehnică”. Popiol & diament / Cenuşă şi diamant (Andrej Wajda, 1958) marchează o dată în istoria cinematografiei poloneze şi mondiale, în care a fost lansat actorul Cybulski”. The Gold Rush / Goana după aur (Charlie Chaplin, 1925) este „capodopera chapliniană care, în ciuda miraculoaselor găselniţe comice, se constituia într-un film grav, amar”. Prin Rashomon (Akira Kurosawa, 1950) „occidentul a descoperit „adevărata faţă” a cinematografiei nipone. Intolerance / Intoleranţă (D. W. Griffith, 1916) este „monumentul artei a şaptea, monument la care credincioşii se pot înclina”. Ladri di biciclette / Hoţii de biciclete (Vittorio de Sica, 1948) este „expresia clasică a neorealismului”. Zemljia / Pâmânt (Alexander Dovjenko, 1930) este, potrivit unui referendum de la Bruxelles, „una din cele mai bune pelicule ale lumii”. Roma, citá apperta / Roma, oraş deschis (Roberto Rossellini, 1945), care „scris în timpul ocupaţiei, realizat într-un studio improvizat şi în decorul natural al zilelor eliberării, cu mijloace materiale mai mult decât precare, a făcut asupra criticii efectul unei bombe”.

Cântec şoptit

Azi, liturghia a fost slujită împreună cu un visiting priest care – atunci când a venit vremea - sau a uitat să spună, cu glas tare, rugăciunea pentru „conducătorii ţării noastre”, sau a spus-o în şoaptă. Cert e că, imediat după ce a început Imnul heruvic, aud pe cineva chiţăind în spatele meu. Era Theodor, cu lacrimi de crocodil pe obraji, cu faţa mototolită de plâns. Zice el, printre sughiţuri: „Plâng pentru că n-am auzit rugăciunea pentru sănătatea conducătorilor ţării noastre…”. A spus asta – în auzul tuturor - pe când se auzea numai glasul măicuţelor care – blajin, în surdină, aproape - cântau Imnul heruvic. I-am spus să termine şi, în câteva minute s-a potolit. Dar după aceea aud altceva, tot din spate: „Am muc!” Pentru că nu înţelesesem bine, l-am pus să repete. Şi a mai zis o dată: „Am muc!” Iarăşi a trebuie să-l mustru un pic. Până la urmă s-a liniştit. „Tata, m-am potolit!” – avea să încheie el şirul intervenţiilor off topic din timpul liturghiei. Iar eu mi-am zis că nu ştie el, Marinarul şi gaşca lui de piraţi de intervenţia lui Theodor pentru ei, azi, la rugăciune. (În realitate, Theodor a fost contrariat ca s-a pierdut o iotă din rutina pe care a deprins-o şi care, pentru el, e un reper şi un mod de viaţă. Altfel, încă nu are conştiinţa că e nevoie – potrivit îndemnului paulin - de rugăciunea pentru „conducătorii ţării noastre”, cine-or fi ei…)

P.S. În drum spre casă un episod nefericit petrecut pe când eram în maşină, m-a făcut să mă gândesc intens la poemul Cântec şoptit de Zaharia Stancu. Toată după-amiaza mai apoi am revăzut aievea acel episod-fulger, ca o trezire dintr-o prelungă somnolenţă, ca o epifanie. Morala e un dejà vu: am mai simţit aşa ceva acum vreo 15 ani, când m-am decis să renunţ să mai mănânc carne de orice fel, inclusiv pasăre şi peşte. (Şi m-am ţinut atunci de făgăduinţă vreo doi ani jumătate, până în ziua eclipsei din 1999.)

Loc geometric

M-aş lega acum, sub clar de lună (e trecut de miezul nopţii), de o „pilulă” sapienţială găsită într-una din cărţile acelea din vechime care, până la Reformă, îşi avea locul în toate Scripturile apusene. Grăieşte Ecclesiasticul aşa: „Este un soi de iscusinţă care e urâciune şi e nerod care nu are răutate” (19:20).

Mă gândesc – pentru prima parte a acestei afirmaţiei paradoxale, care se poate referi foarte bine şi la şarpelui mitic, ăla cu refrenul „Trusssst in meeee, just in meeeee! – că tot ceea ce e prea sofisticat, apăsat de meşteşugit în forme, e - în „inima” sa - putred. Este cazul, vai, multor filme cult & cool. Dar cine mai are putere să observe asta, când fiecare găseşte că e cuminte să îngurgiteze cinema şi – vorba Eugeniei Vodă – nimic altceva? Iar în acel „altceva” s-ar putea ascunde însăşi cheia desluşirii multor taine… Ca să fiu mai precis, mă gândesc că amarnic de meşteşugit a fost acel film pe care nu-mi doresc foarte curând să-l revăd (l-am vizionat de multe ori, cândva), însă imaginile sale în mişcare – pârdalnice, crude, agresive – mă urmăresc şi acum, la peste 15 ani de când l-am descoperit: Natural Born Killers. Dar mă gândesc că tot un soi de urâciune mascată în iscusinţă este şi zelul celor ce suferă de limbuţie „mântuitoare” şi pe care alde Woody Allen, Phil Collins, Bill Maher şi alţi cârcotaşi îl iau fără de milă în tărbacă pentru agresivitatea cu care caută să-ţi spună că nu eşti pe drumul cel bun, ceva de genul: „Jesus believes I’m right”. Sigur, nu cunosc nostalgia „paradisului” dinaintea „religiei” (pervertite), nu pe el în invoc, asemenea lui Maher în Religulous. Îmi ajunge – cu asupra de măsură – murmurul rugăciunii dintr-o bisericuţă unde chiar mai respiră, proaspăt, duhul simţirii şi frumuseţii iconice. Abia atunci când ar dispărea şi ultima oază de acest fel aş intra în panică.

În ceea ce priveşte cealaltă parte a sintagmei („nerodul care nu are răutate”) iar încep, involuntar, să văd filme. Deh, imaginaţia…Ce film îmi inspiră aceste cinci cuvinte? Un film de filme, în care personaje principale sau secundare sunt toţi cei care, de fapt, poartă doar masca răutăţii (neroziei), fără ca vreunul – culmea ironiei! – să aibă răutate. În ultimă instanţă, asta am putea spune despre toţi cei pe care îi considerăm „nerozi”, „duşmani”, „făţarnici” etc. Ei bine, aici, chiar aici, în acest nevăzut colţ de rai, este şi scăparea noastră: în gândul (ce cumplit de greu se transformă în faptă) că „nerodul nu are răutate”, că viclenia („alunecarea”) lui nu vine „din suflet”. Pentru că, spune tot Ecclesiasticul, „cine n-a greşit cu limba sa”? O, da…Izvor de nădejde îndestulător şi răcoros este acest „loc geometric” al îngăduinţei, al cumpătării, al smereniei până la urmă. Câtă vreme n-am uitat drumul (nevăzut, lăuntric) spre el, încă nu s-a cronicizat în noi veninul, încă n-am ajuns la metastază. Şi mai suntem în stare (măcar) de gestul unui actor, plecat de mulţi ani la teatrul din ceruri, care în zorii şi în seara fiecărei zile de filmare, îşi găsea timp să contemple cerul, iarba, natura, spunând: „Poate mâine nu mai ajung să mă bucur de ele…”

Viţă-de-vie

Găsesc în studiul lui George S. Gabriel, „You Call My Words Immodest”, pe tema „patului conjugal nespurcat” o idee interesantă. Cu argumente biblice şi patristice, autorul afirmă că nicicând, în tradiţia ortodoxă (spre deosebire de etosul apusean, mult mai curios şi mai riguros când vine vorba de viaţa intimă a omului), nu s-au emis canoane privind comportamentul celor căsătoriţi. Patul conjugal este, din perspectiva gândirii şi duhovniciei răsăritene, o taină care-i priveşte exclusiv pe cei doi care-l împart. Restul (bonusurile ce pot apărea pe parcurs, călcatul în străchini şi altele) ţine de competenţa justiţiei divine: „Iar pe curvari si pe preacurvari ii va judeca Dumnezeu” – Sf. Pavel dixit. Teoria aceasta arată cu deştul spre Augustin şi pretenţiile lui (şi ale altora asemenea) care desconsiderau cununia. Ori - vezi episodul nunţii din Cana Galileii, transformarea apei în vin ca „pregustare” la Sfânta Euharistie, întreaga simbolistică a relaţiei de iubire dintre Mirele-Hristos şi Mireasa Lui-Biserica etc. - Dumnezeu Însuşi cinsteşte cununia. Această „dublă stea”, iubirea, l-a inspirat şi pe Dan Verona, care i-a închinat cândva un poem înflăcărat. Dar cine, dintre poeţi, nu a cântat-o astfel?

Cu alte cuvinte, încă o dată este dat în vileag spiritul justiţiar, legalist, fariseic, cvasi-misogin al atâtor şi atâtor nume sonore din istoria teologiei. Şi, adaugă, G.S.G., prea multă crispare în problema iubirii conjugale. „Creşteţi şi vă înmulţiţi!”, dar nu oricum. Ideea se leagă minunat cu ceea ce găsim în Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah: „Nu pofti mulţime de fii fără de folos, nici te bucura de fiii nelegiuiţi. De se vor înmulţi, nu te bucura de ei, dacă nu este frica lui Dumnezeu cu ei. Nu te încrede în lungimea vieţii lor şi nu nădăjdui întru mulţimea lor. Că mai bun este unul decât o mie şi a muri fără de fii, decât a avea fii fără de frica lui Dumnezeu.” Tot la family planning ajungem. Şi, peste toate, la ceea ce se numeşte „frica lui Dumnezeu”. Adică taman opusul trufiei fără de margini, nebuniei de a crede că eşti de capul tău, că omenirea şi întregul cosmos sunt „de capul lor” într-un univers fără niciun cap adevărat - cuvinte lipsite de smerenie, de modestie, de „frică de Dumnezeu”.

Cuvintele rostite de Sf. Ioan Gură de Aur însă, pe care ascultătorii din vremea lui (secolul al IV-lea) le vor fi socotit mult prea îndrăzneţe (immodest), proslăveau „nemăsurata plăcere” a iubirii şi unirii conjugale. Chiar aşa: îndărătul ruşinii pe care o resimţim atunci când - cu ochiul sau cu mintea – cercetăm iubirea trupească („vrednică de laudă”), se află gândurile noastre pervertite, conştiinţa noastră vinovată. Altfel – precum întâii miri din Grădina Paradisului - nu am şti ce e ruşinea. Nu ne-am acoperi, mai jos de brâu, cu frunze de viţă-de-vie.

Studiul lui George S. Gabriel, cu numeroase trimiteri la Sf. Pavel, Sf. Ioan Gură de Aur (Prima Omilie despre Cununie), la Slujba ortodoxă a Cununiei este o invitaţie de reconsiderare a erosului, a tainei iubirii, aşa cum este ea rânduită în lumea care – măcar în teorie, în teologie – nu a cunoscut agresivele influenţe proto-puritane, pietiste, legaliste şi fariseice din „acel Apus”. Este un îndemn spre descoperirea dreptei socotinţe, ca axis mundi ce ne oferă, ca nimic altceva, un reazem demn de încredere în acest veac al îndoielii.

P.S. Seara am fost, cu Theodor, la templul muzicii din urbe (care se pregăteşte, vai, să intre în vacanţa mare), pentru a-i aduce ofranda noastră săptămânală. Şi a ne face, o dată mai mult, părtaşi la muzica aceea care „ne gâghilă urechile într-un mod plăcut”. Ne-au delectat: Manuel de Falla (El sombrero de tres picos), Claude Debussy (Fantezia pentru pian şi orchestră) şi Georges Bizet (Simfonia I în do major).

TOP 10 FILM RO

Volumul coordonat de Cristina Corciovescu şi Magda Mihăilescu, Cele mai bune 10 filme româneşti ale tuturor timpurilor: stabilite prin votul a 40 de critici, cuprinde comentarii - mai ample sau mai sumare, mai vechi sau mai noi – pe marginea celor zece filme care au ajuns în top. Selecţia finală (titlurile care „au trecut linia”) divulgă două tendinţe. Pe de o parte, predilecţia – firească, explicabilă – pentru câteva filme bogate în conotaţii audio-vizuale, de multă vreme clasice, care ajung la „esenţa fiinţei naţionale”: Pădurea spânzuraţilor, Nunta de piatră, La Moara cu noroc şi … cam atât. Pe de altă parte, atunci când e vorba de filme inspirate din realităţile contemporane (postbelice), se poate constata – de la distanţă - preferinţa se îndreaptă sigur şi unilateral către acele opere realiste ce cultivă un limbaj filmic frust, abundent denotativ, „minimalist”, „direct”: Reconstituirea, Moartea domnului Lăzărescu, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, A fost sau n-a fost?, Secvenţe, Proba de microfon, Croaziera.

Pentru început, distinsul teoretician George Littera (o figură singulară, de adevărat aristocrat al spiritului, în critica românească de film) remarcă „admirabilele intuiţii” ale lui Lucian Pintilie din Reconstituirea: structura temporală ce urmăreşte „coincidenţa timpului cinematografic cu timpul real”, spaţiul ce „pare când o scenă, când un amfiteatru”, mizanscena formată dintr-un fel de „intrări şi ieşiri ale personajelor din cadru”, conotaţiile inserate lapidar („solemnitatea cu care procurorul părăseşte terasa cabinei, după înmânarea buletinelor de identitate, îşi găseşte contrapunctul ironic în amănuntul prozaic al ieşirii lui Vuică şi Ripu de la privată”), detaliile elocvente ce transmit atmosfera sau notaţia psihologică („prim-planurile băiatului din secvenţa reconstituirii au o bufonerie de Pierrot; dârele de sânge rămase pe peretele cabanei dărâmate par o hieroglifă tragică; micile gesturi ale profesorului sugerează tensiunea înfruntării lui subterane cu procurorul ori patetica neputinţă de a stăvili proliferarea răului”), laitmotivele („cel difuz poetic al muntelui, cel aparent anodin al televizorului, cu imaginile lui eteroclite”), coloana sonoră „interesată de bogăţia realistă a zgomotelor de fond” şi „muzica de cadru” folosită ca un contrapunct dramatic. George Littera atrage apoi atenţia că Pădurea spânzuraţilor „aduce o intuiţie care lipseşte celor mai multe dintre filmele noastre vechi sau noi: poliritmia”. Domoala descriere psihologică se amestecă, fără stridenţe, cu naraţiunea nervoasă, conferind filmului o „amploare simfonică”. Eugenia Vodă remarcă o calitate esenţială a filmului Moartea domnului Lăzărescu: „nu are nicio legătură cu „Estul” sau cu „sărăcia din România” sau cu pitorescul unei lumi, nimic social, nimic politic”. Povestea din filmul lui Cristi Puiu şi Răzvan Rădulescu se derulează „departe de „actualitate”, în zona unui etern adevăr psihologic”. Cristina Corciovescu constată că, după debutul său cu Occident, Cristian Mungiu „s-a împlinit, a crescut, s-a maturizat”, „a avut curajul de a renunţa la ceea ce părea calitate sa fundamentală: umorul, ironia blândă, plăcerea de a se juca cu spectatorul”. Ce a oferit în schimb? Nişte „adevăruri pe alocuri greu de suportat care-l prind ca într-o menghină de la începutul şi până la sfârşitul filmului”. Ce lipseşte din 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile? Mai presus de toate „lipsa de excese şi de mitocănie la care mulţi regizori ar fi apelat”. Eva Sârbu scrie despre maniera „sobră, vecină cu austeritatea” în care a fost realizat segmentul „Fefeleaga” din Nunta de piatră. Sobră este descrierea vieţii acelei femei singure, dar şi imaginea, încadratura („de o mare forţă de esenţializare, tocmai pentru că respinge orice detaliu nesemnificativ, orice linie de prisos, orice artificiu”) şi jocul Leopoldinei Bălănuţă. Cel de-al doilea segment al dipticului, „La o nuntă”, este preponderent grotesc şi tragic numai la final. George Littera salută „suveranitatea imaginii” din La Moara cu noroc – „câştigul istoric” pe care filmul lui Victor Iliu îl aduce cinematografului nostru într-o vreme în care el încă nu dobândise „conştiinţa expresiei”. Filmele lui Iliu, arată Anişoara Dumitrescu, „nu se doresc modele sau tipare gata să primească întreaga materie a realităţii noastre”. Ele sunt doar „un drum posibil” pe care aveau să se regăsească Pădurea spânzuraţilor şi Nunta de piatră. Mihai Fulger savurează, în A fost sau n-a fost?, semnele unei filozofii postmoderne potrivit căreia „marile povestiri de legitimare (cum este cea a Istoriei cu sens unitar, ducând la emanciparea progresivă a raţiunii şi a libertăţii umane) şi-au pierdut credibilitatea, fiind înlocuite de micile povestiri la persoana întâi, de istoriile personale”. Marina Roman se opreşte asupra „recursului la denotativ” din Proba de microfon: realismul socialist, mimat până la identitate, devine o „dare de seamă asupra unei societăţi falimentare: socialismul multilateral dezvoltat, comunismul, ateu şi demolator de valori spirituale”. Stilul lui Daneliuc se distanţează prin „concreteţe”, prin „realitatea frustă construită, metonimic, din detaliu adăugat la detaliu”. Pentru Ecaterina Oproiu, „proba de microfon este proba că oamenii nu pot fi înseriaţi”. Nu există, pare a spune Mircea Daneliuc, „oameni de serie”. În Croaziera, aceeaşi Ecaterina Oproiu remarcă aerul „inofensiv, insignifiant” şi chiar „conformist” („adică în conformitate cu anumite şabloane care au căpătat acte-n ordine în cetatea filmului”) pe care îl adoptă regizorul-scenarist (şi interpret), Mircea Daneliuc. Astfel, şablonul „nu e distrus din afară”, ci e „atacat dinăuntru, închizându-l ermetic în propria carcasă, hrănindu-l cu propriul bioxid de carbon, ameninţându-l nu cu descăpăţânarea, ci cu asfixia”. Autorul, complăcându-se în ipostaza de angry young man, „izbuteşte să facă din ceartă, din invectivă, din coliziuni cele mai pline scene din film”.

Recapitulând, clasamentul final de care se ocupă prezentul volum pare a spune că anul 1970 este o piatră de hotar în istoria cinematografului românesc. Până atunci aveau să fie realizate sau gândite capodoperele „care contează” şi care – printr-un limbaj filmic bogat în conotaţii audio-vizuale - prezintă „trecutul” (semnate de Ciulei, Iliu, Veroiu şi Piţa). Iar abia după aceea aveau să apară acele momente de referinţă ce surprind – (proto)minimalist, frust, denotativ - „prezentul” (filmele lui Pintilie, Tatos, Daneliuc, Porumboiu, Mungiu şi Puiu). Şi încă ceva: poetica insolită a lui Mircea Săucan (Meandre, Suta de lei) şi Dan Piţa (Concurs, Pas în doi) – iconoclastă, dar fără să aibă aerul unei polemici declarative şi, e drept, mai puţin accesibilă, mai pretenţioasă, solicitând în mai multe direcţii sensibilitatea spectatorului - este apreciată abia de eşalonul doi sau trei al topului lărgit (locurile 11-30). Păcat, pentru că un procentaj egal rezervat celor două tipuri de discurs filmic (conotativ, respectiv denotativ) ar fi echilibrat selecţia. Aşa stând lucrurile, „scorul” clasamentului este 7:3 în favoarea „minimaliştilor” şi „declamativilor”, acum pe val.

Venice

Ieri seară, un adevărat tur de forţă prin oraş. După furtuna şi ploaia torenţială de aseară, Timişoara a fost sub ape în câteva minute. Trecerile pe sub viaducte au devenit imposibile iar traficul intens a îngreunat mult deplasarea. Străzi întregi s-au transformat în canale veneţiene. Nefericiţii care şi-au lăsat maşinile pe drumuri situate la mai joasă înălţime, au avut neplăcuta surpriză să le găsească plutind pe ape. A fost un potop la scară miniaturală.

Friends will be friends

Am reuşit, în weekend, să împac – împreună cu fiul meu, Theodor - şi capra şi varza. Nu ştiu care e capra în ecuaţie şi care varza, dar ştiu foarte bine că – străbătând ţara - am ajuns şi la concertul pe care, în premieră absolută, mi-am dorit să-l ascult (Concertul pentru percuţie şi orchestră simfonică de Adrian Enescu, solist: Zoli Toth, dirijor: Horia Andreescu, la pupitrul Orchestrei Radio) şi mi-am făcut timp şi „pentru prieteni cu sufletul deschis”. Aşa cum spune poetul apocrif (Kipling sau, zic unii, Traian Dorz).

Mai întâi a fost drumul spre gară cu o escală – din raţiuni de sensibilităţi muzicale – în incinta unui cafe-bar, unde avea un recital de chitară Horia Crişovan. Pentru că solistul nu începuse să cânte la ora anunţată în program, aproape că am renunţat şi, cu Theodor de mână mi-am văzut de drum spre gară. Dar ne-am întâlnit cu John (care ştiu că e proaspăt întors din honey moon) cu un copilaş în cârcă şi o tânără alături – alta decât Ana, mireasa lui. O clipă am fost nedumerit, dar n-am intrat la gânduri…El m-a convins să mai rămân. Aşa că am rămas. Şi, printre nori de fum pe care a trebuit să-i suportăm, am povestit cu el şi cu Ana până pe la a treia piesă din recitalul lui Horia, început cu vreo jumătate de oră mai târziu. Ana, care e violonistă, ne-a felicitat pentru temerara noastră deplasare (600 km) în numele unui concert simfonic. Dar concertul a fost scris nu de oricine, ci de – pentru mine – un magician al sunetului sintetizat, un compozitor care – mai mult decât alţii – a reuşit să-mi netezească, prin muzica lui de film, drumul spre Muzica lumii. Fie ea muzică electronică sau jazz, uşoară sau simfonică. Deh, fiecare cu patimile lui...În cuşeta noastră se mai aflau doi elevi de gimnaziu (cred) împreună cu antrenorul lor. Mergeau la un concurs de atletism. Vreo două ore am auzit tot felul de discuţii pe teme sportive. Dar nu cred că greşea, guralivul antrenor cu accent moldav, atunci când susţinea că performanţa unui sportiv depinde mult de antrenor, de interesul său faţă de meserie, faţă de persoana pe care o pregăteşte etc.

La gara unde s-au filmat cândva şi scene din Meandre şi Proba de microfon ne-a aşteptat, a doua zi dimineaţa, „naşul Dan”. Am nimerit, din fericire, câteva zile mai răcoroase, după o săptămână caniculară. Şi-am vizitat mai întâi Cărtureştii de pe Magheru. Faţă de filiala din urbea mea, m-am simţit – prin vila aceea transformată într-o cochetă librărie – răsfăţat de abundenţa de CD-uri, DVD-uri, cărţi, albume de pictură etc. Am trecut apoi pe lângă Teatrul Nottara, cu sălile Horia Lovinescu şi George Constantin. Şi, o dată mai mult, mi-am zis că moştenirea lor e parcă mai îngropată cu fiecare an ce trece. Chiar aşa: cine-şi mai aminteşte azi de fabulosul spectacol cu Karamazovii de la începutul anilor 80 (dramatizat de Horia Lovinescu, avându-l pe George Constantin în rolul principal), de rolurile mari din teatru şi film ale acestui uriaş actor, de poezia celor două filme insolite regizate de Mircea Săucan pe scenariile lui Horia Lovinescu (Meandre şi Suta de lei)? Puţin mai înspre buricul Bucureştilor, o festivitate de sfârşit de an cu nişte liceeni îmbrăcaţi în robe şi togi albastre. Nu puţini erau cu ţigara-n gură, în faţa cinematografului Patria, unde avea loc, pare-se, evenimentul. Ajung şi la biserica rusească de lângă cinema Pro. Îmi amintesc că odată, demult, am mai fost pe acolo. Sfinţii lui Rubliov şi amoraşii Renaşterii stăteau alături. Nici unii, nici alţii nu puteau pleca. Nici unii, nici alţii n-aveau nicio vină pentru aşezarea lor laolaltă, sub aceeaşi boltă de templu, pe acelaşi perete de biserică. Lângă Caru’ cu bere însă, la Stavropoleos, splendidele fresce nu au musafiri din alte „filme”. L-am auzit cândva pe gospodarul în sutană, de la acel locaş, spunând (într-una din emisiunile lui Patapievici) că a fost nevoie de multă muncă de convingere (faţă de zelul pietist al unor enoriaşi), precum şi de multă fermitate (din partea preoţilor) pentru ca tablourile religioase să plece în altă parte, oriunde, dar nu în incinta bisericii-mănăstire. În apropiere se afla Cinemateca Română (aşa se chema, cel puţin, într-o vreme), aşa că i-am făcut o vizită. În cafeneaua aflată la parterul sălii Eforie (sediul Cinematecii) am sorbit o limonadă. De pe pereţi se uitau la noi şi maleficul Alex din Portocala mecanică, şi şoferul de taxi jucat devenit personal cult datorită lui De Niro (şi Scorsese, desigur), şi Charlot (alături de florăreasa oarbă din Luminile oraşului)…De acolo l-am sunat pe Ionuţ care a apărut apoi, câteva minute mai târziu, însoţit de prietena lui. Şi, ca-n basmul lui Creangă (acela cu Arap Alb şi cu Spânul) am început să ne-nmulţim. Următorul ortac a fost Ghiţă (sau Petre, nu mai ştiu). Ne-am oprit în Cişmigiu la o bere. Ni s-a alăturat Celina, cu care am continuat să povestim despre filme, actori, regizori. Şi despre excelentul program pe care-l scrie şi regizează ea la Radio România Muzical: „Lecţia micului meloman” – o introducere în universul muzicii simfonice pentru cei mici. Spre seară a plecat Petre (dar l-am reîntâlnit mai târziu) şi au venit Dan şi Nae. Pe la 7 p.m. am ajuns, cu Theodor doar, la Sala Radio. Unde, cu mâna întinsă prieteneşte (de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea), ne-a ieşit în întâmpinare, parolist, Marius. Ne-a apropiat internetul şi pasiunea pentru compozitorul a cărui lucrare urma să fie cântată în seara aceea, în deschiderea concertului. Sala Radio a fost aproape plină, iar publicul a gustat combinaţia de percuţie şi orchestră simfonică mare din concertul lui Adrian Enescu intitulat Domino. Am stat până la pauză, reascultând Concertul pentru pian, vioară, violoncel şi orchestră de Beethoven. Seara s-a terminat la Dan, cu poveşti spuse de Petre, Marius şi amfitrion.

A mai fost un prânz copios, în ziua următoare, la care Theodor răspundea invariabil exact când era întrebat de compozitorul Domino-ului în ce zi a săptămânii cade cutare dată din calendar. „Cum faci?” voiam noi să ştim. „Bine”, răspundea-n doi peri Theodor. Şi nu greşea. Ne-am văzut apoi, scurt, cu „fiul de după trup” al celui care e acum „drumeţ în calea lupilor”. Dan îl mai văzuse cu peste zece ani în urmă, eu nu. Spre seară ni s-au alăturat Mânzel, Petre şi Ionuţ. Am mers la un picnic în oaza de verdeaţă a lui Bebe. Alte poveşti, plus câteva meciuri de ping-pong. Şi încolţirea permanentă a lui Hook, un pui de câine lup foarte prietenos.

Duminică a.m. ne-am adunat pentru a prăznui „coborârea cerului pe pământ” în dramatizarea de veacuri a celui slăvit între sfinţi, Ioan Hrisostomul. Acolo, printre pereţii albi, am zărit la plecare şi o icoană bizantină. Ba chiar două. Străluceau ca două stele, alături de fresce „realist-romantice” şi tablouri religioase (post)renascentiste. Înainte de a merge la gară ne-am mai văzut cu Nae. Pe care, dacă socotesc bine, îl cunosc - „în carne şi oase” - cam din acelaşi an când aveam să-l întâlnesc, în repetate rânduri, pe pânza ecranelor de cinema, pe Ghiţă. Sau Petre, nu mai ştiu. Era anul premierei filmului Pas în doi…Am ajuns, în fine, la gară. Şi, după vreo nouă ceasuri, la cealaltă jumătate din familia noastră, care ne aşteptau.

P.S. Dan, care a avut un cumul de funcţii (naş, amfitrion desăvârşit, chauffeur şi – de peste douăzeci de ani - devotat prieten) mi-a povestit despre o schimbare de optică necesară, pe care a fost nevoit să o adopte atunci când conduce maşina în Bucureşti. Irascibilitatea extremă de altădată a reuşit, spune el, s-o prefacă-n politeţe. La mitocănia de la volan răspunde acum cu răbdare, cu îngăduinţă, nemaipunând la suflet orice mojicie, orice abatere comportamentală. „E mai sănătos aşa”, zice el. Politica lui înţeleaptă mi se pare că funcţionează peste tot, inclusiv în jungla vieţii cotidiene, când prostia, impostura şi răutatea îşi scot colţii la fiecare pas. Şi unde e foarte ispititor să răspunzi „cu aceeaşi monedă”, uitând că viaţa e prea scurtă pentru astfel de combustii inutile şi profund dăunătoare.

Apropo de un DOMINO

Cu muzica lui Adrian Enescu aveam să mă întâlnesc pe la sfârşitul anilor 70 prin intermendiul unor filme pentru care a scris mereu o muzică sugestivă. La început au fost armoniile din 7 zile, Tănase Scatiu, seria Ardelenilor, Bietul Ioanide – un jazz simfonic, prelucrări folclorice în straie simfonice şi respectiv un poem simfonic, în care unul dintre instrumente era seducătorul synthesizer. Apoi au urmat alte filme în care muzica – la fel în coloanele sonore semnate de Richard Oschanitzky, Tiberiu Olah sau Anatol Vieru – era un adevărat „personaj dramatic”: Semnul şarpelui, Sfârşitul nopţíi, Concurs, Pas în doi, Adela, Ringul, Ciuleandra, Bătălia din umbră, Noi, cei din linia întâi, Mircea, Domnişoara Christina. Muzica de film i-a oferit lui Enescu un câmp vast de experiment: de la muzica de cameră la jazz, de la muzica scrisă pentru orchestră simfonică mare, la muzică uşoară şi experimentală - inclusiv (sau mai ales) prin prelucrări electronice, însoţite sau nu de instrumente clasice. Adrian Enescu, atrage atenţia Daniela Caraman-Fotea, „a defrişat în România domeniul tehnicii şi producerii electronice a sunetului în care a investit vastele cunoştiinţe muzicale, talentul aparte, ştiinţa armonică dar melodică”.

Datorită compoziţiilor din zona pop (încredinţate unor nume binecunoscute: Aurelian Andreescu, Aura Urziceanu, Aurora Andronache, fetele de la 5T şi STEREO, Cezar Tătaru, Mircea Romcescu, Mircea Baniciu, Crina Mardare, Ioan Luchian Mihalea, Angela Similea, Dida Drăgan, Gabriel Cotabiţă, Loredana Groza, Silvia Dumitrescu, ş.a.), Adrian Enescu a cucerit mai ales tinerii, printr-un sound mereu insolit şi foarte elaborat, în ciuda convenţiilor facile pe care le foloseşte – niciodată îndreptăţit - genul de divertisment. De remarcat sunt şi versurile cântecelor (încununate, poate în primul său poem pop – Basorelief - inspirat din versurile lui Ioan Alexandru), întotdeauna purtătoare de mesaj. Spre sfârşitul anilor 80, textele cântecelor sale (care deveniseră tot mai dansante) aveau să conţină o poveste simplă de viaţă şi două-trei metafore, lăsând la o parte filosofia.

În 1988, când Adrian Enescu avea să fie în topul preferinţelor publicului, datorită albumului Bună seara, iubito (dar şi coloanelor sonore din Rezervă la start şi Umbrele soarelui), avea să încheie astfel un interviu: „În viitorul mai îndepărtat îmi doresc să scriu muzică simfonică de concert. Sunt sigur de asta, pentru că am nişte lucruri de spus.” Viitorul acela „mai îndepărtat” în 1988 este, acum, prezent. El nu a apărut „din senin”, ci este rodul unei experienţe creatoare de o viaţă. Toate înlănţuirile armonice din zecile de filme, piese teatru, cântece pop sau compoziţii jazz sau electronice, la fel şi bogata activitate de orchestrator desfăşurată de Adrian Enescu – în zona pop, jazz sau clasică – au pregătit terenul pentru amplele concerte şi compoziţii simfonice de acum.

După 1990, Adrian Enescu a reînceput să scrie muzică de teatru. După Nebuna din Chaillot, Zbor deasupra unui cuib de cuci, Caligula, Dialog cu infinitul sau Rădăcini noi montări scenice – din ţară, dar şi din Belgia, Italia, Japonia, Australia sau Costa Rica - aveau să-i poarte inconfundabila amprentă componistică: Macbeth, Iulius Cezar, Lear, Titus, Triumful dragostei, Apus de soare sau Iluzia comică. În ultimii cinci ani Adrian Enescu a scris o serie de lucrări electro-acustice (10der, Variaţiuni pe o temă de Ravel, Adoramus, Atmosferic, Reversibil), a compus Orfeu şi Euridice pe teme din Gluck (pus în scenă de Alexandru Darie la Teatrul Bulandra).

În primăvara anului 2008, percuţionistul Doru Roman avea să-şi înceapă recitalul de la Filarmonica Banatul din Timişoara cu Lacrymosa ­- o lucrare pentru percuţie şi ansamblu electronic pe care Adrian Enescu i-o dedicase. Tot din creaţia lui Adrian Enescu, flautistul Ionuţ Ştefănescu interpretase cu un an înainte, pe aceeaşi scenă de concert, Ireversibil – o piesă pentru flaut şi ansamblu electronic. La închiderea stagiunii de anul acesta de la Sala Radio din Bucureşti, sub concucerea muzicală a lui Horia Andreescu, Zoli Toth (carismaticul leader al formaţiei SISTEM) a interpretat alături de Orchestra Naţională Radio Domino – concertul pentru percuţie şi orchestră simfonică mare pe care Adrian Enescu i l-a dedicat. Compozitorul fusese încântat de prestaţia lui Zoli Toth din recitalul lui Doru Roman de la Timişoara, unde interpretase cu mult nerv o lucrare de Aurel Stroe. Domino îmbină fericit energiile gândirii muzicale contemporane cu muzicalitatea structurilor clasice.

Ascultănd, de peste 30 de ani, compoziţiile lui Adrian Enescu, aveam să descopăr că sunt o fascinantă călătorie în lumea Muzicii. Şlagărele sale pop şi miniaturile electronice, opus-urile de jazz şi muzicile de teatru şi film depăşesc adesea graniţele impuse de un gen sau altul. La fel ca Dan Andrei Aldea sau Vasile Şirli, Adrian Enescu se numără printre puţinii compozitori „în evantai” care au înţeles şi au transpus în creaţia lor crezul lui Richard Oschanitzky: „Nu trebuie să facem nici o diferenţă între muzica clasică, muzica uşoară, muzica populară sau jazz. Orice muzică poate fi bună sau proastă - şi atât”. Printre cele mai frumoase cuvinte de apreciere care i-au fost aduse vreodată sunt şi cele exprimate în intervenţa live a unui şofer de tir în cadrul unei emisiuni radio nocturne, realizată de Andrei Partoş, care-l avea invitat pe compozitor: „Muzica domnului Adrian Enescu a fost pentru noi paşaportul spre occident”.