Viţă-de-vie

Găsesc în studiul lui George S. Gabriel, „You Call My Words Immodest”, pe tema „patului conjugal nespurcat” o idee interesantă. Cu argumente biblice şi patristice, autorul afirmă că nicicând, în tradiţia ortodoxă (spre deosebire de etosul apusean, mult mai curios şi mai riguros când vine vorba de viaţa intimă a omului), nu s-au emis canoane privind comportamentul celor căsătoriţi. Patul conjugal este, din perspectiva gândirii şi duhovniciei răsăritene, o taină care-i priveşte exclusiv pe cei doi care-l împart. Restul (bonusurile ce pot apărea pe parcurs, călcatul în străchini şi altele) ţine de competenţa justiţiei divine: „Iar pe curvari si pe preacurvari ii va judeca Dumnezeu” – Sf. Pavel dixit. Teoria aceasta arată cu deştul spre Augustin şi pretenţiile lui (şi ale altora asemenea) care desconsiderau cununia. Ori - vezi episodul nunţii din Cana Galileii, transformarea apei în vin ca „pregustare” la Sfânta Euharistie, întreaga simbolistică a relaţiei de iubire dintre Mirele-Hristos şi Mireasa Lui-Biserica etc. - Dumnezeu Însuşi cinsteşte cununia. Această „dublă stea”, iubirea, l-a inspirat şi pe Dan Verona, care i-a închinat cândva un poem înflăcărat. Dar cine, dintre poeţi, nu a cântat-o astfel?

Cu alte cuvinte, încă o dată este dat în vileag spiritul justiţiar, legalist, fariseic, cvasi-misogin al atâtor şi atâtor nume sonore din istoria teologiei. Şi, adaugă, G.S.G., prea multă crispare în problema iubirii conjugale. „Creşteţi şi vă înmulţiţi!”, dar nu oricum. Ideea se leagă minunat cu ceea ce găsim în Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah: „Nu pofti mulţime de fii fără de folos, nici te bucura de fiii nelegiuiţi. De se vor înmulţi, nu te bucura de ei, dacă nu este frica lui Dumnezeu cu ei. Nu te încrede în lungimea vieţii lor şi nu nădăjdui întru mulţimea lor. Că mai bun este unul decât o mie şi a muri fără de fii, decât a avea fii fără de frica lui Dumnezeu.” Tot la family planning ajungem. Şi, peste toate, la ceea ce se numeşte „frica lui Dumnezeu”. Adică taman opusul trufiei fără de margini, nebuniei de a crede că eşti de capul tău, că omenirea şi întregul cosmos sunt „de capul lor” într-un univers fără niciun cap adevărat - cuvinte lipsite de smerenie, de modestie, de „frică de Dumnezeu”.

Cuvintele rostite de Sf. Ioan Gură de Aur însă, pe care ascultătorii din vremea lui (secolul al IV-lea) le vor fi socotit mult prea îndrăzneţe (immodest), proslăveau „nemăsurata plăcere” a iubirii şi unirii conjugale. Chiar aşa: îndărătul ruşinii pe care o resimţim atunci când - cu ochiul sau cu mintea – cercetăm iubirea trupească („vrednică de laudă”), se află gândurile noastre pervertite, conştiinţa noastră vinovată. Altfel – precum întâii miri din Grădina Paradisului - nu am şti ce e ruşinea. Nu ne-am acoperi, mai jos de brâu, cu frunze de viţă-de-vie.

Studiul lui George S. Gabriel, cu numeroase trimiteri la Sf. Pavel, Sf. Ioan Gură de Aur (Prima Omilie despre Cununie), la Slujba ortodoxă a Cununiei este o invitaţie de reconsiderare a erosului, a tainei iubirii, aşa cum este ea rânduită în lumea care – măcar în teorie, în teologie – nu a cunoscut agresivele influenţe proto-puritane, pietiste, legaliste şi fariseice din „acel Apus”. Este un îndemn spre descoperirea dreptei socotinţe, ca axis mundi ce ne oferă, ca nimic altceva, un reazem demn de încredere în acest veac al îndoielii.

P.S. Seara am fost, cu Theodor, la templul muzicii din urbe (care se pregăteşte, vai, să intre în vacanţa mare), pentru a-i aduce ofranda noastră săptămânală. Şi a ne face, o dată mai mult, părtaşi la muzica aceea care „ne gâghilă urechile într-un mod plăcut”. Ne-au delectat: Manuel de Falla (El sombrero de tres picos), Claude Debussy (Fantezia pentru pian şi orchestră) şi Georges Bizet (Simfonia I în do major).