Filamentul inimii

Citeam cândva, într-o avancronică la Faleze de nisip, că – în timpul filmărilor - regizorul Dan Piţa îi menaja - într-un mod cât se poate de politicos, de … magic - pe actorii care mai încurcau replicile ori nu intrau în „starea” personajului. Nu se răstea la ei, nu-şi ieşea din fire, nu se enerva, nu le dădea în vileag nepriceperea. E drept, autoarea acelui text era, pe atunci, chiar consoarta regizorului (minunata Carmen Galin, interpreta principală a Falezelor), astfel că elogiile ei pot fi bănuite de párti pris. Ceea ce contează însă, pentru mine, este altceva: imaginea unui regizor blând, răbdător şi cu tact pe care o compunea respectivul text în mintea cititorului necontaminat de scepticism şi acreală. Acea imagine de om puternic (cumpănit, echilibrat şi ferm totodată), care avea să mă obsedeze multă vreme, rămâne pentru mine idealul pe care îl ratez mereu. Şi asta, poate, fiindcă uit un lucru esenţial: oamenii sunt oameni. Iar asta înseamnă că pot greşi, că se pot lăsa înfăşuraţi în o mie şi una de patimi, că pot fi uituci, neglijenţi, indiferenţi, plictisiţi, frustraţi sau indignaţi. Cu sau fără cauză.

Noul sistem de evaluare a „competenţelor lingvistice” (după criterii europene) a fost introdus în ţărişoara noastră abia din acest an. Calificativele ce urmau să fie acordate au stârnit şi confuzie, polemici, patimi. În ceea ce mă priveşte, uitând că viaţa este doar una, că filamentul inimii e infinit mai subţire decât s-ar crede, s-a întâmplat să dau chix atât cu unii din cei „subordonaţi” (învăţăceii), cât şi – mai ales - cu unii din cei „de o seamă” (învăţaţii, cum ar veni). Şi, desigur, fiecare – elev sau dascăl - îşi are motivele sale pentru indiferenţa sau apatia sa, pentru nemulţumirile sale, pentru strâmbele deprinderi (chiul, cronicizarea dezinteresului faţă de materia studiată/predată, lipsă de punctualitate, indisciplină etc.). Inexistenţa unor criterii comune de evaluare în ansamblul învăţământului românesc, a unei discipline profesionale şi a unei minime rigurozităţi (pentru a nu mai pomeni de „renumeraţia mică, după buget”, a educatorilor) derutează. Şi până la urmă, aşa cum se întâmplă de când e lumea, scapă cine poate…