Psycho

Era să uit ceea ce nu se poate uita – un fapt aproape divers. Duminică, la bisericuţa din lemn aflată sub patronajul „domnilor cătăneşti” (mai exact, al Poliţiei), am întâlnit un tip între două vârste pe care l-am zărit de mai multe ori pe acolo. Îmi lăsase mereu impresia unui homeless ceva mai „răsărit”. Poate m-am înşelat şi nu e chiar atât de hoinar. De astă dată era însă, ca niciodată, cu mult bun gust îmbrăcat. De cum am sosit a vrut să ştie dacă ne-a prins ploaia care tocmai începuse. E felul lui de a deschide mereu discuţia, de a intra în vorbă, de a socializa. La sfârşit, s-a apropiat iarăşi de noi. Stătea lângă Theodor şi-l privea cu empatie. Voia să ne vorbească. A zis: „Eu sunt bolnav cu nervii. Am fost şi internat…” După o scurtă pauză, a mai adăugat: „Unii cu una, alţii cu alta…” Şi ne-a privit, pe noi şi pe Theodor, cu un chip care – involuntar – mi-a amintit de Chaplin, aşa cum arăta celebrul mim în ultimul cadru din City Lights…E drept că nebunia acestui Charlot nu se acordă cu nebunia celor mulţi, dar cineva, acolo sus, tot îl iubeşte. I-a punctat timpul cu clopotele bisericii (şi încă ce biserică!...un fel de „ultim mohican”, aici în urbe, în ceea ce priveşte splendoarea iconografică), l-a apropiat de Liturghie. Timpul i se scurge acum nu numai între două crize de nervi, ci şi între două liturghii…