Ei nu sunt ei...

Formidabil binomul dascăl-elev. Dar nu atât în cazul când elevul este docil, cuminte, ascultător, harnic, civilizat etc. iar profesorul îl îndrumă cu răbdare, îi recomandă bibliografii pe care, culmea, elevul le şi citeşte. Ci atunci, mai ales atunci când el, domnul elev, este o pricină de sminteală (a pain in the neck) pentru profesor. Când este – prin purtare necuviincioasă, copilărească în fond - prilej de auto-cercetare, de reflecţie, de analiză. Iar atunci, el (elevul) nu e el. Ei – vorba lui Constantin Noica – nu sunt ei. (Cunoscutul filosof se referea, în Rugaţi-văpentru fratele Alexandru, la călăii – pe care încerca oarecum să-i absolve de vina atâtor agresiuni ştiute şi neştiute - din închisorile comuniste prin care a trecut.) Tot astfel, ei, elevii, sunt…legiune, căci numai aşa poţi numi starea de veşnică agitaţie, de supărătoare foială, de neastâmpăr sau de obraznică sfidare (transferată acum prin cyberspace şi prin sofisticatele tehnologii media) ce-i posedează pe bieţii elevi. Iar ei, sărmanii, n-au decât „vina” de a nu se simţi iubiţi şi ocrotiţi de părinţi ori îndatoraţi (în sens nobil) faţă de cei care le-au dat viaţă şi un nume. Azi, unul dintre elevi – un puşti de 16 ani - mă contrazice politicos, când le vorbesc de educaţia (sau lipsa de educaţie) primită de la părinţi. Nu e numai asta, spune el. Mai e şi anturajul (bad company) în care se află ei, tinerii. Pentru că – încearcă el să-mi explice - anturajul e mărul stricat şi buruiana ce pârjoleşte şi corupe chiar şi buna educaţie de acasă.

Într-unul din poemele epice indiene citate de Nicolae Steinhardt (în Primejdia mărturisirii) înţeleptul rege Arjuna, „care cunoaşte zădărnicia tuturor celor lumeşti” este ispitit să nu lupte. (La ce bun, dacă „totu-i vânt”?) Zeul Krişna însă îl mustră, îndemnându-l să-şi facă datoria. Regele îşi va juca apoi rolul de comandant de oaste însă, arată Steinhardt, cu „detaşare”. Şi adaugă: „Ne vom împlini aşadar şi noi toţi misiunile şi îndatoririle noastre pământeşti, dar numai cu deplină şi neîngrijorată detaşare”. Aici, în această vecinătate semantică, detaşarea este pseudonimul stării de a fi cool. De a fi, îmi spun neîncetat, şi mai ales de a rămâne – ca dascăl - detaşat/cool (dar nu indiferent şi absent), în ciuda tuturor distracţiilor şi piedicilor. În ciuda scăderii vertiginoase a interesului elevului pentru şcoală şi a transformării galopante a şcolii într-un balamuc. În mijlocul luptei de zi cu zi cu cei care „nu sunt ei”. Pentru că aceasta este, cum ar fi spus Monahul de la Rohia, însăşi „datoria sfântă a omului”: de e să cădem, aceasta să fie în zori, după o noapte de aprigă rezistenţă - asemenea caprei din nuvela lui Alphonse Daudet, care - cu dârzenie - s-a luptat cu lupul o noapte întreagă înainte de a fi mâncată de el.