Fascinantă şi, adesea, înduioşătoare, predispoziţia omului pentru paranormal. Tot ceea ce ţine de normal („real” – termen folosit cu precădere cu sens peiorativ) plictiseşte - normalitatea (firescul) este văzut drept o anchilozare, o astenizare, o invaliditate. Tot ce este „ocult”, „paranormal”, „ezoteric”, „fantastic” atrage, cucereşte, seduce. Şi asta pentru că de multişor sfinţenia (starea normală a omului „dinainte de Cădere”) nu mai este un reper, un ideal. Dimpotrivă, este considerată un fel de pacoste, de ciumă pentru omul care vrea să „se realizeze plenar”, să „trăiască deplin” sub atacul neîntrerupt al atâtor şi atâtor „oportunităţi”, „oferte”, „distracţii”. Dar – şi aici intervine înţelepciunea Doamnei Sorana din romanul Intrusul de Marin Preda (minunat interpretată de Irina Petrescu în Imposibila iubire, adaptarea pentru ecran a cărţii) – nu poţi constrânge pe nimeni să „trăiască deplin” şi să se „sfinţească” potrivit gusturilor şi preferinţelor tale. Sau ideilor tale fixe. Altfel că, după toată gâlceava pricinuită de ceea ce îţi pare ignoranţă şi superficialitate, stupiditate şi apetit pentru senzaţional, obtuzitate şi lipsă de rafinament la cei din jur, rămâne întotdeauna deschisă varianta de a-ţi lucra, în taină, „desăvârşirea”. De a dansa, vorba lui Franky Schaeffer, „de unul singur”. Epilogul peregrinărilor noastre nu trebuie să fie o grimasă ori o mutră acrită şi iremediabil revoltată. Poate că merită să ne păstrăm pentru „ultimul act”, pe care se cade a-l juca într-o notă stoică asortată în compoziţie (ca să nu se „taie” amestecul) cu sarea şi piperul „nebuniei” celei foarte asemenea stării asumate, până la ultimele consecinţe, de Cavalerul Tristei Figuri.
Chiar aşa: să cadă ca o pleaşcă peste noi frumosul restaurator (sinonim până la identitate cu binele şi adevărul) care – minune supremă! – bucură inima omului? Să fie frumuseţea aceea despre care Dostoievski spunea că va mântui omenirea un fel de pară mălăiaţă ce stă să pice în gura lui Nătăfleaţă, aşa cum cred cei care stau în expectativă să „primească semne” ca „să creadă”? Sau poate că mai multă dreptate au cei care – încă din vechime: γνῶθι σεαυτόν - ne îndeamnă la cunoaşterea (şi descoperirea) de sine, la exersarea necontenită a discernământului (a cercetării duhurilor), la setarea – în hard-ul cerebral de la purtător – a componentei numite „dreaptă socotinţă” şi „trezvie”? Pentru ca, desluşind noi din mers tainele devenirii întru fiinţă (=firesc, normalitate), împrăştierea gândurilor să nu se producă. Pentru ca depresiile şi starea de lehamite (însoţită foarte des de adevărata pacoste şi ciumă: însingurarea) să nu ne ajungă…
No comments:
Post a Comment