In between

Găsesc, într-un număr din Dilema veche, un articol ce laudă participarea regizorului român de film Cristi Puiu (pe val, de când cu Marfa & banii, Moartea domnului Lăzărescu, mai nou Aurora) la emisiunea TV Profesioniştii. Autorul comentariului este un fost prieten de-al regizorului, iar neînţelegerea dintre ei (apărută, aflăm, cu peste zece ani în urmă) a fost pricinuită de o polemică de idei. Jurnalistul dilematic aplaudă la Puiu o clipă de sinceritate, aceea în care acesta mărturiseşte că simte că este prea indulgent şi tolerant cu sine, în vreme ce se arată neîndurător şi aspru cu semenii…

…Între două scăpătări şi momente de intoleranţă îmi rezerv şi eu dreptul să gândesc aşa: inflamarea pricinuită de ceea ce crezi că este „atac la persoană” şi „vătămare” (în fond, un semn de oboseală, de împrăştiere a gândurilor, de neatenţie) este periculoasă şi păgubitoare prin efectele ei secundare. Căci orice ieşire colerică este o scânteie ce aprinde, când te-aştepţi mai puţin, alte relaţii. Mânia este deci condamnabilă nu pentru ceea ce reprezintă în sine, ci pentru urmările ei. Orice moment de supărare, oricât de mic, are consecinţe devastatoare. Pustieşte, dezlănţuie fiara din om, pârjoleşte gazonul velin al firavelor sentimente de blândeţe şi duioşie pe care, până în clipa deschiderii „cutiei Pandorei”, le-ai nutrit faţă de semeni.

Petrecerea omului pe „planeta albastră” poate fi tradusă şi ca o aventură întru desluşirea limitelor – ale semenilor, ale sale. Practic pe acolo se află mult căutata pradă a omului: serenitatea. Iar omul o „are”, o „posedă” abia atunci când a rezolvat ecuaţia, cu multe necunoscute, a limitelor proprii – dacă pe ale semenilor nu le poate determina şi decoda. Într-un fel, legea morală din noi de care nu ascultăm atât de des este chiar aceasta: nu atenta la limitele (gusturile, obiceiurile, mentalitatea ce îşi par – şi poate chiar sunt - reprobabile) aproapelui tău. Că pot să iasă scântei. Şi oricum nu se schimbă mare lucru. Doar tu te alegi cu (cel puţin) câteva sute de neuroni mai puţini, cu o stare accentuală de epuizare psihică şi alte complicaţii de sănătate. Iar cel pe care te-ai supărat va continua să trăiască în „cercul strâmt” din care ai încercat să-l scoţi.

***

Urmăresc, din media electronică, ştirile referitoare la starea sănătăţii lui Adrian Păunescu. Îmi amintesc că, în urmă cu vreo 25 de ani, am ajuns şi eu la un spectacol al „Cenaclului Flacăra al UTC” care a ţinut de după-amiaza până a doua zi dimineaţa. S-a desfăşurat în „sala polivalentă” a urbei şi am stat, ca multe alte mii de tineri (şi mai puţin tineri) pe terenul unde se juca, de obicei, handbal sau baschet. Au fost câteva ore bune de înghesuială, de zbânţuială şi – printre melodii aşa-zis contestatare şi subversive despre „tineretul în adidaşi” şi „generaţia în blugi” - de osanale aduse (dar cine să observe asta?) Partidului (unic) şi „conducătorului iubit”. De ode aduse, cum altfel, şi – declamativ, triumfalist şi pompieristic - Patriei. Toate astea (şi multe altele, nenumărate), cu bune şi cu rele, au fost atunci. Dar câţi sunt dispuşi acum, după un sfert de veac şi un Decembrie sângeros (şi după un 13-16 iunie etc.), să înţeleagă dacă acele spectacole au fost cu adevărat folositoare, mai ales pentru tineri? Mania folk-ului „militant” îi zăpăceşte încă pe mulţi şi în ziua de azi, neînţelegând că s-au lăsat manipulaţi. Sigur, fenomenul nu este unic. De o mare anvergură a fost în epocă şi manipularea prin filmele „epopeii naţionale” cu Decebal, Traian, Mihai Viteazul, Ştefan, Mircea, Horea et co. Zilele trecute, regizorul octogenar al atâtor episoade sub numele Haiducii a fost răsplătit cu un premiu gras la Festivalul Filmului de la Iaşi. Subiectul „Sergiu Nicolaescu” este în continuare disputat de fanii şi de duşmanii „Nemuritorului” – ambele tabere fiind la fel de înverşunate una faţă de cealaltă.

Acum, super-energicul (cândva) poet şi organizator de cenacluri, se zbate între viaţă şi moarte. Comentariile pe marginea articolelor din ziarele apărute pe internet sunt, din nou, polarizate. Pe de o parte aplaudacii săi, pe de alta cei care-l înjură ultra-resentimentar. Extrem de puţine puncte de vedere „la rece”. Mie unul, drama lui Adrian Păunescu, îmi trezeşte milă (nu silă), recunosc. Şi, poate pentru că nu m-am străduit să cunosc noi şi noi amănunte despre înşurubarea (instituţionalizarea) sa în politica ante- şi post- 1990, reuşesc acum mă gândesc mai ales la momentele frumoase din Cenaclu. Filmul Te salut, generaţie în blugi! (difuzat la TV săptămâna trecută, pe când eram la Mănăstirea Sâmbăta, la parastasul de un an al Părintelui Teofil) m-a înduioşat cu blues-urile cântate live de Hruşcă, Şeicaru, Socaciu şi mulţi alţii în „anii ăia”. Repetabila povară şi Ruga pentru părinţi sunt acum trăite pe muchie de cuţit (iar cuţitul este cel din mâna chirurgului) de cel care le-a scris. De aceea, poate, măcar acum - aşa cum sugera un comentator pe net – ar trebui să rostim: „Dumnezeu să-l ierte şi să ne ierte pe toţi!”