Bitter-sweet symphony

Oh, boy, what a day! Există - mult mai des decât suntem noi pregătiţi să observăm, să recunoaştem, să primim (ca pe un dar, iar dacă există un dar, atunci există şi un darnic) – clipe de viaţă în care „potriveala” îşi spune cuvântul. Şi despre care, la rându-ţi, ai putea spune: „Verweille doch! Du bist so schön!” Adică, pe româneşte: „Clipă, rămâi! Eşti atât de frumoasă!...”. Îmi vine să zâmbesc acum, când îmi amintesc unde şi când am întâlnit pentru prima oară această frază. Era în decembrie 1978 când am văzut un film românesc (câţi îşi mai aduc aminte de el?) pe care azi aş l-aş socoti genial de prost: Din nou împreună. Acolo, în secvenţa de final cu happy end, Ea (Micaela Caracaş, o învăţătoare la ţară, ce alege repartizarea într-un sat ca să-şi sfideze „babacii” putrezi de bogaţi) rămâne împreună cu El (Vladimir Găitan, un inginer agronom care – culmea coincidenţei - este repartizat exact în satul unde predă iubita lui tanti învăţătoarea de care, temporar, se despărţise). Şi, de fericire, scrie cu un fel de marker pe o suprafaţă netedă (care e posibil să fi fost geamul sau copertina unui IMS – pentru cei nefamiliarizaţi cu acest termen, un fel de bunic al jeep-ului, made in Romania) citatul din Goethe…

În a treia zi din Undrea am avut şi eu încă o zi ruptă, parcă, din rai. Zeci de oameni (pe lângă familie) - cunoştinţe dragi, buni amici ori prieteni (cu unii dintre ei nu m-am văzut niciodată „faţă către faţă”, ci - mulţumită mesagerului facebook bunăoară - am ajuns să legăm punţi exclusiv virtual) - mi-au urat mulţi ani pentru că a venit vremea să mai cotizez cu un an la Moş Timp, cel pentru care – vrem, nu vrem – plătim neîncetat hectare din vieţile noastre. Le mulţumesc şi pe această cale. Şi tot azi s-a potrivit să primesc, prin curier poştal, câteva exemplare din volumul pe care mi l-a editat (şi sugerat) Virgil Baidac, la Editura Theosis din Oradea: Pseudokinematikos. Fals tratat de cinema românesc. Cartea, prefaţată de Lucian Mircu şi cu o copertă de Dan Voinea (care prelucrează o imagine din filmul Nunta de piatră, segmentul Fefeleaga – regia: Mircea Veroiu, director de imagine: Iosif Demian), este un fel de medley de comentarii pe marginea unor filme (noi şi vechi), a personalităţii unor cineaşti români de care mă simt apropiat, precum şi a unor cărţi de film din România. O parte din articole au apărut, într-o primă variantă, pe portalul Liternet şi pe site-ul CineTipar. Pentru asta trebuie să le mulţumesc lui Răzvan Penescu (de la Liternet), lui Mihai Fulger şi Paul Odhan (de la CineTipar). Şi, above all, Marelui Darnic, pentru că tot de la El am primit firul acela care se numeşte căutare, viaţă şi iluminare prin home, sweet home.

Mă gândesc acum cu deosebire la un film polonez: Iluminare (1972). Şi acolo toate drumurile duc…acasă. Fizicianul din uluitorul film al lui Kristof Zanussi îşi abandonează studiile, familia şi – între două temerare escaladări de munte – stă de vorbă cu alţi tineri oameni de ştiinţă (cu unii dintre ei, medici, este chiar coleg, la o secţie de neurochirurgie), vizitează un schit de pustnici (unde este vădit impresionat de puterea de jertfă a acelor asceţi) şi se întreabă necontenit unde este adevărul şi care este sensul vieţii (şi al morţii) în – vorba dramaturgului Horia Lovinescu – „deşertul de cenuşă”. La fel ca regele pescar din fabula medievală, pierde din vedere că răspunsul pe care-l căuta cu ardoare se afla în chiar imediata lui apropiere: mai exact, în camera de acasă, alături de femeia lui şi de copilul lor. Mai poţi oare să rosteşti ceva după ce ai fost, astfel, „iluminat” şi „îndreptat”? Poate doar să murmuri, în rând cu psalmistul: „La tot lucrul desăvârşit am văzut sfârşit, dar porunca Ta este fără de sfârşit” (Ps. 118.96).

M-am despărţit de acest 3 decembrie cu gândul la familia regăsită din Iluminare şi, cum altfel, la cea din Călăuza. Poate că adevărul este rostit chiar de nevasta Stalker-ului, în monologul dinspre final: „Ştiam că mă voi simţi bine alături de el... Ştiam că va fi multă suferinţă. Dar mai bine să ai parte de o fericire amară decât de o viaţă cenuşie şi tristă... Atunci el doar mi-a spus: Vino cu mine! Şi l-am urmat. Niciodată după aceea n-am regretat. Niciodată. A fost multă suferinţă, şi teamă, şi ruşine... Dar n-am regretat niciodată şi n-am invidiat pe nimeni. Aşa mi-a fost soarta. Aşa e viaţa noastră. Aşa suntem noi. Dar, dacă în viaţă n-ar fi fost suferinţă, n-ar fi fost mai bine, pentru că atunci nu era nici fericire, nici speranţă. Aşa cred...”