Shortcuts

De dimineaţă, drumul spre monastire – desprins parcă din tablourile lui Bruegel dedicate iernii – era o minunăţie: copaci întregi acoperiţi de promoroacă, câmpuri albe şi eleşteie îngheţate. Suficiente motive să exclami, ca într-un şlagăr pop (muzica: Ion Cristinoiu, versuri: Mircea Block, voce: Gabriel Cotabiţă) de prin anii 80: „Te iubesc, viaţă, te iubesc!” Astăzi Biserica i-a pomenit pe cei Trei Ierarhi (Vasile, Grigore, Ioan), tustrei „cuvântători de Dumnezeu” şi mi-am spus că poate cercetarea Vieţilor sfinţilor nu e chiar o vorbă-n vânt. Poate că merită, chiar merită să ne aplecăm asupra „poveştilor despre stele” care, aşa cum spunea sabreur-ul muncitor şi student la seral interpretat de Claudiu Bleonţ (în scena seducţiei din sala de lectură a bibliotecii publice din Pas în doi), sunt adunate într-o „carte veche şi cam grea” care – explică strungarul jucat de Bleonţ, în timp ce îşi aşează tomul pe cap, întinzându-şi mâinile în lateral, de parcă ar merge pe o sârmă, ca un acrobat – ne ajută să ne păstrăm ţinuta: devenim mai drepţi. Poate că merită să fim nu doar recunoscători de-a pururi celor care ne-au dat un nume, dar să şi cercetăm istoria celui care l-a purtat: Ioan, Vasile, Grigore, Nicolae, Mihail, Gavril, David, Toma etc. Legende? Simboluri? Basme? Se poate, dar aceste metafore au exact atâta viaţă câtă le dăm noi. De noi, oamenii, depinde să le aducem la viaţă. Un clovn ca Charlot (din Luminile oraşului) îl poate salva de la ucidere de sine pe miliardarul părăsit de iubită, spunându-i că va auzi iar cântecul păsărelelor, că soarele va răsări din nou şi o nouă zi va începe. Că, altfel spus, are o mie de motive să vrea să trăiască. Dar poate că este nevoie să existe în sufletul nostru lutul potrivit unde să se prindă sămânţa aruncată de optimiştii ce încearcă să ne menţină moralul ridicat, să ne determine să nu renunţăm la „lupta vieţii”.

Nu-mi iasă din cap felul brusc în care, deunăzi, şi-a curmat viaţa rubedenia mea – un om pe care nu-l bănuiai de labilitate psihică, de hiperemotivitate, de oblomovism ce putea degenera în spleen cronicizat care să ducă la sinucidere. Şi-mi amintesc de îndemnul paulin („Rugaţi-vă neîncetat!”), de importanţa de a-ţi puncta viaţa cu semnele unei … metode, cu reperele unui canon liturgic. Desluşirea acestor semne însă este un work in progress care nu duce, aşa cum s-ar putea crede, la remuşcarea zdrobitoare (şi, în formele extreme, ucigătoare de trup şi suflet), ci la pocăinţa cu adevărat restauratoare, eliberatoare. Adică la (re)activarea sentimentului de bucurie, de minunare în faţa lumii create. La atenţia acordată lucrurilor şi bucuriilor mici (Μικρές Χαρές sau Small Pleasures – cum sună titlul unui adorabil scurt-metraj grecesc din 2008, în regia lui Konstantin Pilavios), cum ar fi peisajul mirific al unei zile de iarnă, în natură. La, în fine, (re)descoperirea candorii copilăreşti. Şi când te gândeşti că toate acestea – inocenţă şi profunzime – se găsesc zugrăvite (aşa cum bine observa Alexander din Sacrificiul tarkovskian) în icoanele din vechime. Dar cine să le mai recunoască frumuseţea transfiguratoare în ziua de azi, când preferăm estetica de plastic a ilustraţiilor, a tablourilor şi a picturii apusene în manieră naturalist-realist-romantică? Păcat, pentru că dacă ştii să o priveşti în adâncime, icoana – care (spre deosebire de fotografia de tip instantaneu) evită detaliile vulgare şi „firescul de pe stradă”, operând cu esenţe – poate să îţi desăvârşească simţul restaurator al contemplaţiei. Sau, cum spun englezii, it keeps you busy indeed. Icoana (înţeleasă ca „fereastră spre absolut”, în context liturgic) este, poate, medicamentul salvator de care evităm să ne folosim, considerându-l fie desuet, fie inutil. Este „asul” pe care – din prea multă împrăştiere – nici măcar nu (mai) ştim că-l avem ascuns în mânecă. Şi atunci recurgem la tot felul de soluţii de moment, la „vindecări”-instant, părăsind „calea cea strâmtă” (a îndelungii răbdări) pentru amăgitoare şi adesea zdrobitoare scurtături…

Déjà vu

„Viaţa e un dar, nu o obligaţie” este, in nuce, povestea filmului spaniol din 2004, Mar adentro. Însă accentul (tonul face muzica, nu?) cădea pe ideea antropocentrică potrivit căreia omul (iar nu Dumnezeu) e stăpânul vieţii sale, deci şi-o poate curma când doreşte. Partea cu darul (şi implicit autorul darului, căruia i se cuvine „toată cinstea şi închinăciunea”) era total eclipsată de pledoaria apăsată în favoarea eutanasiei – o teză foarte corectă din punct de vedere politic, de altfel. De bună seamă că viaţa nu e o obligaţie, că nu trebuie – în sens militarist, dictatorial – să o trăieşti. Că nu ai cum să fii condamnat la viaţă, la fericire, aşa cum – printr-o serie nesfârşită de mijloace, care de care mai ademenitoare – o ideologie sau forme agresive, legaliste, de „creştinism evanghelic” caută să te ademenească. Biserica aceea ante-denominaţională, despre care pe bună dreptate s-a spus că este „secretul cel mai bine păzit”, poate da omului un ideal. Prin arta, slujbele şi rânduiala ei, Ortodoxia (căci despre ea este vorba) nu convinge, cât seduce – dacă nu ai inima împietrită, iar iubirea nu ţi s-a împuţinat – şi te învăluie cu Frumuseţea ei dintr-altă lume. Lumina ei este parcă necreată.

Totul se petrece, în vieţile noastre, ca un déjà vu. Inclusiv moartea altora. Decesul fulgerător al unui second cousin – un om, credeam, de milioane – îmi confirmă că viaţa (sau moartea) bate filmul. Şi revăd, aievea, destinul haiducului Năstase (Claudiu Bleonţ) din Dreptate în lanţuri. Funia pe care şi-o pregăteşte, rama pe care i-o dăruie fratelui său de haiducie (Ion, alias Petre Nicolae), împreună cu acel testament verbal: „Să n-o vinzi, să nu vinzi!” Sau destinul savantului sinucigaş din Solaris. Gibarian fusese bântuit de o „arătare”: o siluetă feminină care-l face să-şi piardă minţile. Şi să nu mai aibă răbdare până ajunge pe „planeta ca un creier uriaş” bunul său amic Kris Kelvin. „Nu e nebunie, îi va spune acestuia (printr-o înregistrare video cu valoare testamentară), ci mai degrabă o problemă de conştiinţă”. Sau „Mistreţul” din Călăuza, cel care – după ce a ajuns în pragul Camerei Dorinţelor din Zonă – s-a rugat pentru sănătatea (desăvârşirea, mântuirea, cum ar veni) fratelui, dar gândul i-a fost la un sac cu bani. Şi, pentru că aşa spune povestea, a primit ceea ce avea sădit mai profund în inimă (sacul cu bani), fiindu-i trecute cu vederea vorbele (care nu aveau acoperire în realitate, căci una spunea şi alta gândea). Nu şi-a putut suporta apoi meschinăria şi, încurcând pocăinţa restauratoare cu remuşcarea, a deznădăjduit cu totul şi, ca Iuda ori Stavroghin, şi-a pus capăt zilelor. Pulverizând într-o clipă fatală acel „rest de viaţă” care i-a mai fost lăsat. Murind, cum se spune, cu zile.

La câte destine – din varii motive – se risipesc în această lume, încă o „ucidere de sine” este, pentru cei din afara familiei împricinatului, un fapt divers. O astfel de grozăvie (slăbiciune? act de curaj extrem?) nu reţine atenţia decât, cel mult, apropiaţilor. Şi asta pentru o vreme doar: câţiva ani, câteva generaţii – cel mult. Ce poate mira atunci, fiind cu adevărat o pricină vrednică de cinste? „Învierea” celui căzut în deznădejde, care – fără să ştie ce face, evitând „calea cea strâmtă” a jertfirii de sine prin îndelunga răbdare – caută să se zdrobească, să-şi reteze singur rădăcina vieţii. Demn de toată admiraţia este, prin urmare, cel care rezistă ispitirii venite de la „părintele minciunii” prin vicleşugurile sale. Cel care ştie să rostească la vreme: „Piei, Satano!” Cel care ştie să asculte (precum olarul din filmul japonez Povestirile lunii palide după ploaie) atunci când se găseşte cineva să-l povăţuiască, să-i atragă atenţia că drumul pe care se află duce la pieire, că musai trebuie să iasă din mrejele întinse de „părintele vicleniei”, să pună capăt colaborării cu Satan. Cel care poate preface remuşcarea-n pocăinţă. Numai acela merge până la capăt (iar capătul nu poate fi decât – vorba poetului Ioan Alexandru – „acolo sus, cu turmele, pe plaiurile sfinte”) cu orice preţ. Chiar (sau mai ales) cu preţul suferinţei asumate şi al jertfei de sine. In Nomine Domini.

Noroi şi stele

Am fost, cu Theodor, la concertul de vineri seara: Uverturi de Rossini (Bărbierul din Sevilla, Italianca în Alger, Coţofana hoaţă) şi Anotimpurile de Vivaldi (solist: Gabriel Popa). Full house. Ovaţii prelungi, după Anotimpuri, şi două bis-uri cu fragmente ce tocmai fuseseră cântate în concert. La urma urmei era şi normal ca, după nişte peripeţii ce au durat mai bine de o sută de ani (când au fost rătăcite pe undeva, dacă informaţia pe care o am este corectă), Anotimpurile lui Vivaldi să ajungă la inimile atâtor melomani. Nu sunt ele expresia cea mai directă (pe cât poate fi de direct sound-ul simfonic) a vieţii unui om, a succesiunii anotimpurilor sale, a succesiunii anotimpurilor acestui pământ spre care privea necontenit camera lui Vadim Iusov (şi ochiul de regizor-profet al lui Andrei Tarkovski), în Andrei Rubliov. Pentru că, nu-i aşa, pământul ne interesează - deocamdată. Despre el este vorba în propoziţie. Cerul există doar în măsura în care se reflectă în bălţile Terrei.

Două zile mai târziu, cu emoţie şi în formula 4R extinsă, am participat – ca nuni – la îmbisericirea şi botezul micuţei Mariei Teodora. Minunată (şi, în acelaşi timp, cumplită) misie. Pe la începutul anilor 80, actriţa Carmen Galin avea să declare, pentru estivala (şi nonconformista) revistă a Galei Filmului pentru Tineret de la Costineşti că festivalul de film din „staţiunea tineretului” era, la vremea aceea, singurul festival de film din ţară. „Ar trebui să repetăm asta la nesfârşit până vom ţine minte” - spunea actriţa. La fel ca (astă-primăvară) Ioan, Maria Teodora (care s-a comportat exemplar pe tot parcursul oficierii preoţilor) a avut parte de o primire în Biserică nu oriunde, ci în – din păcate – singurul spaţiu ortodox al urbei noastre care este (încă?) nepoluat de nestăvilitul duh apusean ce şi-a lăsat pecetea peste tot pe unde a trecut: tablouri religioase academice sau, cel mai adesea, jalnice, frizând kitsch-ul şi tot ceea ce, vorba lui Costion Nicolescu, este asemenea „cântării de manele la strană”.

Parcă acolo însă, în acea bisericuţă cochetă (şi despre care îţi vine să exclami că e „neromânească”), slujirea şi trăirea e alta. Cu totul alta. (Deşi „scenariul liturgic” e acelaşi.) Parcă mediul de acolo, vrednic de cultura bisericească şi demnitatea înaintaşilor, te face să uiţi că prezentul e aşa cum spunea cinicul Ambrose Bierce: that part of eternity dividing the domain of disappointment from the realm of hope. Şi, printre sfinţii pictaţi după canon şi după rânduială, Frumuseţea e cu adevărat salvatoare (pentru omenire, fireşte), iar ceea ce vedem (dacă avem ochii spălaţi de solzii deformatori ai pietismului, ai „naturalismului” sau „realismului” şi „umanismului”) nu sunt doar „nişte chipuri”, fără viaţă şi fără putere. În acel locaş care înţelege a fi „peşteră a Naşterii lui Hristos”, iar nu „peşteră de tâlhari”, Dumnezeu nu pare c-a murit, aşa cum – smintind o lume – profeţea Nietzsche la sfârşitul veacul al XIX-lea. Mai mult chiar, simţi mai acut ca oricând că eşti chemat să deprinzi însuşi rostul vieţii. De parc-ai fi „în pragul Zonei” (ca-n Călăuza).

Totuşi, povestea îmbisericirii nu se termină (nici pe departe!) într-o bisericuţă orânduită cu mult bun gust, unde nu afli nimic expediat sau de mântuială. Acesta e doar începutul, uvertura – strălucite, de altfel. Şi cine altul decât Marele Arhitect poate să ne grăiască despre „cele de pe urmă”? Să nu uităm de milioanele de „ostaşii-martiri cu feţe cuvioase” (Ioan Alexandru), care au deprins a se mulţumi cu, vorba ursului Balloo din Cartea junglei, „simply bare necessities”. Să nu uităm de cei care au ieşit biruitori din Gulaguri sau de cei care – de-a lungul vremurilor – au primit chiar botezul sângelui (al muceniciei). Poate că aceasta este însăşi calea desăvârşirii: asumarea nu atât a „cerului ca cer”, cât a cerului din noi şi din bălţile mereu nesecate ale existenţei noastre de zi cu zi. Ca-n Rubliov-ul tarkovskian.

Interviu "Adevărul"

Marian Rădulescu:
„Marii artişti sunt egali cu sine“

interviu de Lavinia Bălulescu, preluat din ziarul Adevărul de seară (27 ianuarie 2011)

Timişoreanul este cunoscut în rândul pasionaţilor de filme. Ani la rând, profesorul de engleză a organizat seri cinematografice de neuitat.

Adevărul de Seară: Seria proiecţiilor de filme pe care le-aţi realizat a început în Universitatea de Vest din Timişoara, în anul 1993. Cum au continuat lucrurile?
Marian Rădulescu: A fost o cinematecă la Universitate, câteva săptămâni, apoi s-a mutat la Cinema Studio, unde a mers vreo trei ani. Au urmat întâlnirile de la librăria Joc Secund. La Studio se puteau viziona filme din depozitul de la Timişoara. E vorba de filme care încă nu fuseseră trimise la ars, aşa cum se proceda pe atunci. În general erau filme socialiste sau americane vechi. La un moment dat nu am mai putut să dau nimic nou, erau doar reluări.

Şi la Joc Secund de ce s-a încheiat perioada proiecţiilor?
Pentru că au început să apară legi pentru drepturile de autor şi nu s-a mai putut.

Nu vă lipseşte perioada aceea?
Ba da, îmi lipseşte foarte mult, dar ce să fac? Singura formulă e prin Centrul Cultural Francez, German sau Spaniol, care au drepturi de difuzare de la ambasade. Ei fac la Cărtureşti, o dată sau de două ori pe lună, proiecţii legale. În Bucureşti se poate face ceva, pentru că este Arhiva Naţională de Filme, unde sunt tone de pelicule, dar în Timişoara nu ai cum.

Câte filme are arhiva dumneavoastră personală?
Nu le-am numărat, dar cred că sunt mii. Am cumpărat la un moment dat multe filme pe casetă video, din Irlanda, am dat o groază de bani, dar nu mai am ce să fac cu ele. E păcat, vor ajunge nişte cutii. Nu am nici video, nici televizor. Am renunţat la el acum trei ani.

De ce?
Pentru că divertismentul de la televizor nu doar că nu mă interesează, dar mă scandalizează. Excepţie face Cronica Cârcotaşilor.

Şi atunci de unde vă luaţi filmele? Internet?
În primul rând, eu nu mai văd filme noi decât foarte rar. De exemplu, filmul „Medalia de onoare“ e singura mare bucurie de cinefil din ultimul an, în ceea ce înseamnă film românesc.

Deci totuşi urmăriţi filme?
Da, dar mult mai rezervat ca înainte. Din ce în ce mai distanţat. M-am mai bucurat anul trecut de un film japonez, numit „Okuribito“ („Departures“) care a luat Oscarul acum doi ani pentru cel mai bun film străin. De asemenea, de un film rusesc, din 2008, făcut de un băiat de 26 de ani, extraordinar de sugestiv, de poetic, cu un limbaj foarte matur pentru un regizor care e la debut. Titlul filmului, tradus în româneşte, este „Lăcaşul îngerului“.

Şi atunci, revedeţi filme?
Da, revăd multe filme şi mă gândesc cu mare drag la filmele la care ţin şi la care îmi plăcea să mă uit, de exemplu, când eram la liceu.

Top trei regizori?
E foarte simplu. Andrei Tarkovski, Andrei Tarkovski şi Andrei Tarkovski. (Râde) Andrei Tarkovski, Mircea Săucan şi Robert Bresson. De când l-am descoperit pe Tarkovski, consider că e sus de tot, apoi mai jos sunt marii regizori. Iar Tarkovski nu e un geniu, ar fi greşit să se vadă asta în el. El e doar un profet. Pe el îl preocupa cu totul altceva. Geniu are o conotaţie mai mult malefică. La topul filmelor, este iar foarte simplu. Marii regizori ca Tarkovski, care nu sunt mulţi, au făcut un singur film. Cum marii scriitori au scris un singur roman, iar dacă au scris mai multe e acelaşi roman cu alte cuvinte. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul filmului. Marii artişti sunt egali cu sine.

Nu v-aţi gândit niciodată că sunt foarte multe filme bune de văzut şi că vă irosiţi cumva timpul văzând un film de mai multe ori, când aţi putea căuta şi altceva?
Dacă priveşti lucrurile ca un contabil, cantitativ, atunci sigur că pare o pierdere. Eu, de exemplu, acum 30 de ani m-am întâlnit cu acest film epocal care se numeşte „Călăuza“. Şapte ani l-am tot revăzut, până în primul an de facultate, când am avut revelaţia că pricep. Când ai senzaţia că te întâlneşti cu aşa ceva, e ca şi cu o sete pe care ai avut-o şi ai fost satisfăcut. Acum doar mai bei din când în când câte un păhăruţ de apă. Ce să pierzi, după ce te-ai întâlnit cu aceşti oameni? Sunt nişte lucruri fundamentale acolo. Sentimentul e doar că nu reuşesc eu să mă adun, să mă schimb, să fiu mai bun, aşa cum mă îndeamnă acele imagini.

Unde scrieţi? Aveţi un blog?
Da, se numeşte Once Upon a Time in the Cinema. Public, de asemenea, pe Liternet.

Cartea dumneavostră, Pseudokinematikos, conţine cronică de film?
Cartea conţine trei părţi. Prima e formată dintr-o serie de schiţe de portret ale unor oameni de film. A doua sunt nişte comentarii pe marginea unor filme româneşti. În a treia parte sunt nişte recenzii la câteva cărţi de film apărute în România, despre cinematograful românesc.

Este prima dumneavostră carte?
Scrisă de mine, da. Nu am mai publicat decât ca traducător, pentru Editura Teosis din Oradea, Am tradus şapte cărţi şi mai am încă trei în pregătire, care urmează să apară.

Dor de Ion Cristinoiu

Au existat, în aşa-zisa muzică uşoară românească din perioada ei de glorie, câţiva compozitori care – pentru majoritatea publicului – „au marcat”. Unul dintre ei a fost, cu siguranţă, Ion Cristinoiu, autor – spune o informaţie de pe Wikipedia – a peste 700 de cântece. Nu puţine au devenit repede şlagăre, convingând prin melodicitate, prin interpretare, prin calitatea orchestraţiei, prin mesajul versurilor: „Planeta Pământ” (Adrian Daminescu), „Dacă n-ai fi existat”, „Casa mea”, „Eu”, „De n-ai să vii”, „Tu eşti omul ideal”, „O zi de-ar fi al meu Pământul” (Angela Similea), „N-am noroc” (Anda Călugăreanu şi, peste ani, VANK), „Ce crezi tu despre mine” (Aura Urziceanu), „Care din noi”, „Ce mică-i vacanţa mare”, „Nu am decât o viaţă”, „O clipă de sinceritate”, „Uită nostalgia”, „Vino iubire-napoi” (Corina Chiriac), „Te-aşteaptă un om” (Dan Spătaru), „Unde e iubirea” (Ioana Negriloiu), „Convenţional”, „Raiul e pe Pământ”, „Te iubesc, viaţă” (Gabriel Cotabiţă), „Revederea” (Mihaela Mihai), „Hai să ne imaginăm”, „De azi începe viaţa mea” (în interpretarea compozitorului) ş.a.m.d..

În copilărie şi adolescenţă am ascultat cu plăcere şlagărele ce au purtat marca stilistică a lui Ion Cristinoiu. Se difuzau cu generozitate la radio-televiziunea (unică) din vremurile ante-1990. Chiar prea des, credeam atunci. Poate de aceea, când – la sfârşitul anilor 90 – l-am zărit pe Ion Cristinoiu într-un autocar ce mă transporta din Germania spre România, nu am simţit nevoia să-l salut şi să-l felicit pentru compoziţiile sale (ale căror refrene le fredonez în continuare), ci să-i vorbesc de un alt muzician care la acea vreme doar cocheta cu muzica uşoară. Acesta din urmă (un compozitor „în evantai” ce compunea la fel de bine şi muzică electronică şi muzică jazz, şi muzică uşoară şi – mai ales – muzică de film sau experimentală) a „marcat” fără egal în preferinţele mele. Aş fi dorit atunci să aflu ce crede Ion Cristinoiu despre „idolul” meu care mi-a netezit calea spre muzică, spre cinema şi spre mine însumi. Să-mi confirme că muzicianul pe care – în gândurile mele, în conversaţiile cu prietenii, cu oameni cunoscuţi sau necunoscuţi – îl ridicam în slăvi era într-adevăr deosebit, fenomenal, unic. Dar mi se părea cu totul deplasat să-l abordez astfel, aşa că nu i-am spus nimic până la urmă.

La aproape zece ani de la prăpădirea sa, cântecele şi refrenele compuse de Ion Cristinoiu (26 ianuarie 1942 – 21 noiembrie 2001) mi se par crâmpeie de „civilizaţie pierdută”. Şi asta nu datorită unei nestăpânite nostalgii după „epoca de aur” a preşedintelui peltic al României (născut în aceeaşi zi, de 26 ianuarie, şi ucis prin împuşcare într-o zi de Crăciun când, zice-se, ne-am luat „raţia de libertate”), ci în numele stării de wellness spre care te îmbiau cântările sale. Şi nu numai ale sale. Când toată „proza” vieţii (a „realităţii româneşti” din zodia „libertăţii de exprimare” neîngrădite de cenzura ideologică a partidului unic) e pusă pe tapet exclusiv în stil hip-hop, iar sentimentele (evident, aceleaşi de când lumea) sunt comunicate fie simplist, fie vulgar şi „ca pe stradă”, parcă simţi un dor de poezie, de otherworldliness. Desigur, dacă nu ai cedat cu totul în faţa acestui strident şi derizoriu vanity fair în care s-a metamorfozat zona de divertisment din muzica românească.

O lacrimă de fată

Într-un sat, o fată frumoasă şi deţinătoare a unui secret, moare. Accident? Sinucidere? Crimă? Mai mulţi suspecţi, o serie de confruntări (dezbateri de natură etică, analize), un anchetator neobişnuit (Dorel Vişan) şi o serie personaje pitoreşti interpretate fie de actori cvasi-necunoscuţi, dar foarte „în rol” (George Negoescu, Dragoş Pâslaru, Luiza Orosz), fie de neprofesionişti. Dar mai cu seamă o investigare a unei anumite colectivităţi sociale şi o regândire (deloc ilustrativă şi artizanală, ci folosind mijloacele specifice filmului) a poveştii de tip policier. Un rol important îl ocupă, sub raport stilistic, hazardul, elementele aleatorii. Dar în O lacrimă de fată aşa-zisul happening este elaborat, construit în cele mai mici detalii, circumscris unei structuri logice bine închegate.

O lacrimă de fată rămâne în conştiinţa cinefililor ca un moment valoric izolat în producţia de filme româneşti din jumătatea a doua a secolului XX. Efortul autorilor săi principali – regizorul Iosif Demian, aici şi operator (alături de Constantin Chelba), scenaristul Petre Sălcudeanu – se îndreaptă vizibil spre conturarea unei fizionomii specifice a cinematografiei româneşti. Saltul calitativ înregistrat atunci se datora unei sume de „direcţii şi factori”, între se cuvine a cita profesionalizarea şi intelectualizarea cinematografiei din România. Stau mărturie filme ca: Moara cu noroc, Pădurea spânzuraţilor, Nunta de piatră, Duhul aurului, Meandre, Suta de lei şi în special acele opusuri din anii 70-80 (Reconstituirea, Cursa, Probă de microfon, Croaziera, Stop-cadru la masă, Secvenţe), mai înrudite cu sensibilitatea regizorului şi apetitul său pentru ciné vérité, pentru un cinema direct ce pare să parodieze discret estetismul cultivat de Iosif Demian în filme de vârf ale deceniului şapte, la care participase doar ca director de imagine (Apa ca un bivol negru, Nunta de piatră, Duhul aurului, Zidul).

Într-un peisaj cinematografic adesea cenuşiu, în care domină „depersonalizarea limbajului şi a caracterelor”, se remarcă grija realizatorilor pentru „firesc şi prospeţime, particularitate şi culoare” (Alice Mănoiu). Interpretările neprofesioniştilor din O lacrimă de fată sunt cu adevărat senzaţionale. De asemenea, felul în care se reflectă realitatea vieţii de la ţară (în a cărei investigaţie nu încape loc pentru simulări, contrafaceri şi cosmetizări de ocazie) este unic în întreaga producţie cinematografică postbelică. Poate doar Casa dintre câmpuri (regia: Alexandru Tatos, 1979) să îi stea pe aproape.

Lansare de carte - "Pseudokinematikos. Fals tratat de cinema românesc"

Marian Rădulescu

Pseudokinematikos.
Fals tratat de cinema românesc

lansare de carte

discuţie pentru cei atenţi la ceea ce le văd ochii...
proiecţia scurt-metrajului „Zapping”,

al lui Cristian Mungiu

Alături de autor:

Cornel Ungureanu / Lucian Ionică / Lucian Mircu

Muzica: Adrian Enescu

Luni, 31 ianuarie 2011, ora 19

Librăria Cărtureşti, str. Mercy, nr. 7, Timişoara

Bufniţa din dărâmături

Într-o biserică din judeţ, aflu dintr-un buletin de ştiri, câţiva hoţi au încercat să fure clopotul. Pentru că era prea greu, l-au lăsat baltă şi apoi şi-au văzut de treabă. Probabil s-au apucat să caute o pradă mai uşoară. Foto-reporterul a surprins câteva cadre din biserică. O biserică ortodoxă…tipică. Adică se vedeau atârnate pe catapeteasmă toată gama de „reprezentări populare” stridente, în culori pestriţe, decupate parcă dintr-un basm oriental. Şi, apropo de Orient, pe jos se puteau zări nelipsitele carpete şi covoare persane. La fel de înflorate, de kitschoase. Totul, în acel lăcaş, era uniform. O deplină unitate de gust (sau, mă rog, de lipsă de gust) ce flatează plebea. Sau pe oricine îşi trage „seva credinţei” din gesturi şi culori lacrimogene, sentimentale: un Isus (sic!) purtând coroana de spini pe cap şi având picături de sânge pe frunte, alt Isus (sic!) arătând cu deştu’ spre pieptul transparent, prin care, în stânga, se vede o inimă sângerândă, înconjurată de spini, o Precistă căzută-n rugăciune şi privind fix spre cer etc. etc. etc.

Asta să fie oare „perspectiva evanghelică” a Tradiţiei, ăsta să fie oare canonul (iar nu „stilul”, cum se întâmplă în Apus) care, zice-se, defineşte totul în „Biserica Dreptmăritoare”? Aşa să arate oare „începutul Împărăţiei viitoare”: ca un bazar fără nicio noimă de reprezentări pietiste, care mai de care mai edulcorate? Şi când te gândeşti că la ţară sau în oraşele mici numai aşa ceva întâlneşti, n-ai nicio alternativă…Cum să nu aibă atunci dreptate cei ce spun că în biserică – spaţiu, prin excelenţă, al mărturisirii, al transparenţei, al comuniunii – „ţi se deschid porii”, căci – mai mult decât oriunde altundeva – eşti, cum ar veni, pregătit de primire. Şi nu ţi-e tot una să primeşti o „artă sfântă ce ajunge la formele invizibilului, la viaţa formelor liturgice” sau o „înfloritură sufletească, gest dramatic şi poză” (Paul Evdokimov) pe care ţi le-a pregătit (cu un efort demn de o cauză mai bună) „evlavia populară”. Ori această estetică narativă, anecdotică, se află expusă la vedere în biserici prin îngăduinţa (şi, nu de puţine ori, la îndemnul) preoţilor-parohi şi a mai marilor acestora.

În ceea ce mă priveşte, cred în continuare că există (chiar dacă e greu de găsit) Frumuseţea aceea restauratoare şi hrănitoare pentru suflet, care – spunea autorul Karamazovilor – va mântui omenirea. Cred că poate fi de găsit şi în biserici. Puţinele, foarte puţinele, lăcaşuri de cult – adevărate „daruri ale Bisericii către ochiul uman” (Leonid Uspenski) – care nu au cedat în faţa spiritului popular şi dictaturii vulgului stau mărturie că nu e totul pierdut. Că „înjosirea transcendenţei divine până la nivelul concepţiilor noastre omeneşti” (amplificată abuziv de la Renaştere încoace) nu este totală. Că arta sacră ortodoxă („expresie vizuală a dogmei transfigurării”), un fel de „bufniţă din dărâmături”, nu a murit.

Carpe diem

Azi, un elev de-al meu dintr-o clasă terminală de liceu îmi vesteşte că, o dată mai mult, occidentul (Anglia, spune el, vrând să-mi demonstreze că intervenţia lui nu e tocmai off topic) se arată interesat şi încântat de producţiile maneliste („exotice”, „sălbatice”) din România. Valul de admiraţie pentru acest fenomen (pentru că este, cred, mai degrabă un fenomen social) este, din când în când, concurat de alte câteva manii. Pentru, de exemplu, fenomenul hip-hop sau pentru – deja – bătrânul rock. Nu de mult, un alt elev de-al meu se arăta dornic să-mi facă un CD cu „muzică adevărată, nu de aia”. Şi îmi explică apoi că, pentru el, muzică = hip-hop. Altă dată mă izbesc de concurenţa (şi duşmănia) dintre suporterii de manele şi rockeri. Îi spun simpaticului meu elev că, slavă cerului, există şi alte feluri de muzică pe acest pământ. Se prinde imediat şi, sceptic, îmi răspunde: „A, simfonii din alea…Nu ascult io aşa ceva. Aia-i muzică de oameni morţi.” Ca şi cum simfoniile sau muzicile clasice nu s-ar mai compune (cu alte valenţe, desigur) şi în contemporaneitate, iar cuvenita cinstire a celor care ne-au dat un nume (precum şi a bunicilor) nu ne-ar îndreptăţi să preţuim – în artă – pe cei care s-au născut, au trăit şi au creat înaintea noastră. E şi ăsta un fel de a transpune în viaţă dictonul carpe diem…

Mă uit în jur, de fiecare dată când sunt la filarmonică, şi îmi pare rău pentru fiecare scaun gol. Pentru că ştiu că s-ar mai găsi, în cetatea noastră, cel puţin atâţia spectatori câte (zeci, sute de) locuri au rămas neocupate în sala de concert…Dar poate că întotdeauna se ocupă exact atâtea scaune câte trebuie. Poate că ritmul devenirii omeneşti nu se cade (şi nu trebuie) a-l modifica artifical. Poate că descoperirea sonorităţilor preclasice, clasice, de operă, balet, camerale, simfonice, jazz, electronice, pop etc. îşi are legea ei pe care nu se cade să o cercetăm. Mai devreme sau mai târziu, cel care caută – în muzică, să zicem – frumosul şi sublimul va ajunge (trecând prin diverse etape) şi la jazz, şi la (pre)clasici, şi la chamber music şi la operă, balet sau la concerte simfonice.

……………………………………………………………………………………………

Ioan face, de câteva zile, primele eforturi de a merge în patru labe. Se deplasează de-a lungul pătuţului său şi stă, susţinut, în poziţie verticală. Începe, tot mai pronunţat, să articuleze primele silabe şi gângureala îi este parcă din ce în ce mai complexă. Şi, pentru o clipă, nu-mi pot reţine un fast forward. Străbunicile lui au apucat să trăiască până la 80 de ani. S-au născut într-un mare imperiu, unde se respira nu doar alt aer (infinit mai puţin poluat de furnale şi ţevi de eşapament decât cel de azi), ci şi altă civilizaţie. Au prins două războaie mondiale, câteva dictaturi, „amurgul burghez” şi „facerea lumii noi” sub atenta supraveghere a „partidului unic”. Au cunoscut şi prosperitatea interbelică, dar şi anii grei de după război. Au asistat şi la aşa-zisul dezgheţ de după 1964, şi la creşterea şi descreşterea „geniului carpatin” (care, aveam să aflu dintr-un recent film de montaj intitulat Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, a fost pe rând – mereu exemplar – şi ţăran, şi muncitor şi intelectual). Şi au prins un pic şi din aşa-zisa „schimbare la faţă” a României, de după 1990 (începutul pluralismului politic, deschiderea graniţelor, prăbuşirea ideologiei comuniste etc.). Generaţia lui Theodor şi Ioan, în eventualitatea că timpul va mai avea răbdare cu oamenii, va ajunge să prindă ultimul sfert de veac din primul secol al mileniului trei. Între anii de naştere ai bunicilor mei şi anii când îşi vor da obştescul sfârşit cei din generaţia fiilor noştri (cei mai longevivi, desigur) se întind două secole. Cum va arăta sfârşitul de veac – pe care, sigur, n-am să-l mai apuc – XXI? Cum va arăta sfârşitul veacului XXII se va întreba, peste timp, omul care va apuca bătrâneţile fiilor noştri. Şi tot aşa…Întrebări din categoria celor de-a pururi rămase fără răspuns. Pentru că singurul răspuns îl putem găsi în măsura în care – fără să ne zdrobim, noi înşine şi unii pe alţii, ci „sporind a lumii taină” – ştim să dăm un rost zicalei carpe diem. Aici, în prezent, găsim atât cheia trecutului, cât şi a viitorului („a filei două feţe”, zice Eminescu în „Glossă”), pentru că, nu-i aşa, trăim în cea mai bună dintre lumile posibile.

Week-end

● Vineri, seară de concert clasic: Bartoldy (Uvertura la Visul unei nopţi de vară; Concertul pt. vioară şi orchestră, partea I, solistă: Laura Roman), Weber (Concertino pt. clarinet & orch., solistă: Lenuţa Roman), Dan Dediu (Glastonperlenspiel pentru percuţie & orch. Solist: Doru Roman), Şostakovici (Preludiu, Dans fantastic pt. vioară, clarinet & orch.).

● Sâmbătă, „Domnului Eminescu” (vorba lui Grigore Vieru) i-a fost dedicată o seară folk la Casa Studenţilor. Printre invitaţi (alături de folkişti mai noi sau mai vechi) a fost şi Theodor. A recitat două poezii de Eminescu („Rugăciunea unei mame” şi „La steaua”), a cântat vreo cinci piese la pian/orgă şi una cu vocea.

● Duminică a.m. am (re)ascultat pilda (parabola) celor zece leproşi. Toţi vindecaţi, dar numai unul singur („de alt neam”) se întoarce să mulţumească Doctorului. Acesta, cu blândeţe, întreabă (ca şi cum n-ar fi ştiut, oricum, ce şi cum) dacă nu au fost zece de toţi cei tămăduiţi de lepră. Sigur, din acest „scenariu”, se pot desprinde (cel puţin) două accente. Unul – evident, la „prima mână” – vizează transformarea gen hocus-pocus a leprosului în făptură (cel puţin trupeşte) restaurată. Ca-n ilustrativa ecranizare – cea mai onorabilă, de altfel – a Evangheliei, în regia lui Pasolini. Altul – tainic şi cu adevărat esenţial – vizează reacţia Mântuitorului faţă de nerecunoştinţa celor nouă: blândă, înţelegătoare, delicată. Despre acest „joc secund” al apologului grăieşte şi Apostolul în a sa pericopă ce premerge lectura din Evanghelia acestei duminici, atunci când se referă la „făptura cea nouă” a omului care a ajuns la împăcarea cu sine, vindecându-se de felurite patimi (mânie, desfrânare, clevetire ş.a). Concluzia o ştim încă de la David psalmistul: „În toţi şi-n toate pace, slavă Ţie!”

● Duminică p.m., într-o sală arhiplină (de aceea s-a hotărât, ad-hoc, susţinerea încă unei reprezentaţii, imediat după încheierea celei dintâi), am participat la un concert sympho-rock pe muzici de Blues Brothers, Rolling Stones, Beatles şi Queen (orchestra şi corul Filarmonicii Banatul, dirijor: Horst Hans Bäcker, solist: Andrei Daranyi). Din când în când, printre piese apărea din culise actorul Claudiu Bleonţ (cu „participare extraordinară”), descoperind „rock-ul sentimentelor” din … poezia lui Lucian Blaga şi Pablo Neruda. M-am reîntâlnit, astfel, nu doar cu câteva greatest hits (reorchestrate simfonic) din repertoriul trupelor mai sus pomenite, ci şi cu câteva stihuri ale poetului din Lancrăm: „Corola…”, „Psalm”, „Eva” şi poemul despre lumina raiului ce este furnizată, chipurile, de flăcările iadului. Pablo Neruda, în recitarea acestui talentat actor (despre care credeam că a schimbat definitiv drama pe cabotinaj), ne-a vorbit despre ce înseamnă să fii viu (poezia „Cine moare?”):

Moare câte puţin cine se transformă în sclavul obişnuinţei, urmând în fiecare zi aceleaşi traiectorii;
cine nu-şi schimbă existenţa;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte.
Moare cate puţin cine-şi face din televiziune un guru.
Moare câte puţin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb şi punctele pe "i" în locul unui vârtej de emoţii, acele emoţii care învaţă ochii să strălucească, oftatul să surâdă şi care eliberează sentimentele inimii.
Moare câte puţin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său, cine nu riscă certul pentru incert pentru a-şi îndeplini un vis;
cine nu-şi permite măcar o dată în viaţă să nu asculte sfaturile "responsabile".
Moare câte puţin cine nu călătoreşte;
cine nu citeşte;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuşi.
Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea;
cine nu se lasă ajutat.
Moare câte puţin cine-şi petrece zilele plângându-şi de milă şi detestând ploaia care nu mai încetează.
Moare câte puţin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frica să nu se facă de râs şi cine nu răspunde chiar dacă cunoaşte întrebarea.
Evitam moartea câte puţin, amintindu-ne întotdeauna că "a fi viu" cere un
efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.
Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă. Totul depinde de cum o trăim...
Dacă va fi să te înfierbânţi, înfierbântă-te la soare
Dacă va fi să înşeli, înşeală-ţi stomacul
Dacă va fi să plângi, plângi de bucurie
Dacă va fi să minţi, minte în privinţa vârstei tale
Dacă va fi să furi, fură o sărutare
Dacă va fi să pierzi, pierde-ţi frica
Dacă va fi să simţi foame, simte foame de iubire
Dacă va fi să doreşti să fii fericit, doreşte-ţi în
fiecare zi...

Domnului profesor, cu dragoste

Interviul acordat Eugeniei Vodă, în 1996, pentru emisiunea TV Planeta Cinema, de către actriţa Rodica Tapalagă (1939 - 2010) confirmă preferinţa acesteia pentru „traseele individuale” şi refuzul de a se alătura „evoluţiilor de grup”. A urât – spune distinsa actriţă – instituţiile care „vor binele actorilor”, care „creează păreri”. Nu a putut şi nu a vrut niciodată să facă curte cui trebuie. De aceea a fost distribuită cu parcimonie în teatru şi, mai ales, în film. Dar nu dorea să se-nţeleagă că – datorită principiilor ei de viaţă – este mai corectă, mai cinstită decât alţi actori. Toată zbaterea unui artist este – spune ea – gratuită, nu se poate cuantifica. Plecarea Rodicăi Tapalagă, la sfârşitul lui decembrie 2010, spre Câmpiile Elizee mi-a reamintit că Teatrul cel Mare este mai bogat cu un suflet acum. Aşa cum teatrul rămas, încă o vreme, pe pământ, e din ce în ce mai sărac în personalităţi, în „monştri sacri”. Personalitatea celei care a fost „artista” în episodul al doilea al Ardelenilor (sau Zoe în versiunea scenică din 1972 a lui Liviu Ciulei) poate fi, pentru cine vrea să priceapă, un „volant”, o „călăuză” într-o lume înnebunitoare. Schimbând puţin locaţia, dinspre teatru spre învăţământ, mai precis spre forma de învăţământ liceal pe care o cunosc, aş putea spune că e nevoie şi aici (ca pretutindeni, cred) să fii tu însuţi, să crezi în drumul tău, în „traseul tău individual”, să rezişti cântecelor de sirene şi „evoluţiilor în grup”.

Care ar fi cântecele de sirene care ar ademeni un dascăl? Unul, sigur, e părerea exagerată despre sine (ce ar putea fi însă temperată, dacă – în loc să se enerveze – s-ar gândi la „lucrurile de pe urmă”, la suflet, iar nu la trup). Altul e haosul generalizat din sistemul de învăţământ. Iar acesta duce foarte uşor la indiferenţă – faţă de profesie, faţă de elevi, faţă de sine în ultimă instanţă. Elevii, la rândul lor, sunt – întotdeauna am simţit asta – cel mai puţin vinovaţi. Ei sunt victimele de care, mărturisesc, îmi pare cel mai rău. Adesea rămaşi fără o parte din familie, cresc „de capul lor” şi – conştient sau nu – se autodistrug. Aici, pun umărul, e drept, o groază de factori (ordinea e aleatorie): mass media de care nu ştiu (pentru că nu i-a învăţat nimeni) să se ferească, fiind manipulaţi de ritmuri şi filme drăceşti (ori sentimental-pietiste), anturajul pe care adesea nu se pricep să-l selecteze (după care criterii?), substanţele mai mult sau mai puţin halucinogene pe care, în ultimii ani, le pot cumpăra fără oprelişti. Plus familia de acasă (cât a mai rămas din ea) şi familia de la şcoală, a „formatorilor” şi a „modelatorilor de caractere” (dascălii). Numai că, deopotrivă acasă şi la şcoală, elevii au parte de „morală”, de mustrare şi dojenire în doze mult peste limitele răbdării lor. De unde şi reacţia lor de respingere en gros a generaţiei părinţilor şi profesorilor. Iar tupeul pe care-l afişează la clasă „schimbul de mâine” al ţării stârneşte (cum îmi spunea deunăzi o colegă profesoară) un reflex – condiţionat, pavlovian – de tip Tourette în rândul celor de la catedră: enervare, dispreţ, silă. Când ei, elevii, cele mai nenorocite victime (ale familiei lor adesea, ale sistemului de învăţământ fără nicio noimă, ale „evoluţiilor de grup” dictate de anturajul în care, ca oile, se înregimentează), au nevoie – chiar dacă nu-şi dau seama de asta – de milă. De com-pătimire.

Nu, un dascăl nu oferă – doar fiindcă este posesorul unei diplome – o garanţie de înţelepţire pentru un elev. Şi asta pentru că, la fel ca tot omul, are şi el nervi. Care nu mai sunt (dacă vor fi fost cândva) de oţel. Prin urmare, înţelepţirea aceea pe care, zice-se, un dascăl ar putea s-o transmită – ca pe o torţă aprinsă – mai departe generaţiilor de elevi este şi ea condiţionată de capacitatea profesorului de a se redefini, de a-şi poliza orgoliul şi de a şti să se smerească în urma conflictelor avute cu învăţăceii săi. Toată zbaterea lui este, ca şi a actorului (cum spunea Rodica Tapalagă), gratuită. Este, da, un joc de felul „care pe care”. Cine câştigă? Omul. Dascălul care izbuteşte să rămână om (să nu se „rinocerizeze”). Dar şi, eventual, copilul-elev care ajunge, doar-doar, să-şi vadă greşeala. Să înceapă, cum ar veni, marea aventură a vieţii (şi singura care contează): metanoia, adică venirea în fire. Abia atunci ar putea spune, asemenea elevilor din filmul To Sir, with Love, „Domnului profesor, cu dragoste”.

And this above all

Veche de când lumea e tensiunea între contribuţia creatorului (a artistului autentic, nu a trişorilor) şi a Celui ce „a făcut cerul şi pământul, marea şi toate din ele”, a Celui ce „păzeşte adevărul în veac”. Şi, s-ar putea adăuga, „Cel ce face judecată celor năpăstuiţi, Cel ce dă hrană celor flămânzi şi dezleagă pe cei ferecaţi în obezi, Cel ce îndreaptă pe cei gârboviţi şi înţelepţeşte orbii, Cel ce iubeşte pe cei drepţi şi păzeşte pe cei străini, iar pe orfani şi pe văduvă va sprijini şi calea păcătoşilor o va pierde” (Ps. 145) Citim apoi, în Ps. 146, că tot El „vindecă pe cei zdrobiţi cu inima şi leagă rănile lor, numără mulţimea stelelor şi dă tuturor numele lor”.

De multe ori smerenia creatorului cu personalitate, a creatorului-jucător (cum ar spune, azi, preşedintele-(fost)mariner al ţărişoarei noastre) este eclipsată de „perfecţionismul” său, de accentul – exagerat pentru unii – pe care îl pune pe rolul artistului, al omului în general, în detrimentul (şi spre minimalizarea) contribuţiei Marelui Artist. Şi nu fără temei biblic, fiindcă pilda talanţilor din Evanghelie e luată, iar sintagma referitoare la starea de căldicel versus fierbinte sau rece e din Apocalipsă. Cum ar veni: Dumnezeu îl ajută pe cel ce se ajută. Ca atare, un astfel de creator (de artist) e mai puţin sensibil la vorbele „Doamne ajută!”, căutând (şi aşteptând şi de la alţii) să ajungă la desăvârşire prin forţe proprii. Cum – se poate întreba un june artist ce trece printr-o „perioadă de căutări, de regăsire a sinelui, a credinţei, a recunoştinţei către ceva ce doar sufletul şi nu mintea poate explica” – să fie cineva dominat de un „ego mai puternic decât sursa originară a talentului său, a vieţii trăite”?Cum să uităm că „puterea vine de sus”, iar nu de la „cei puternici” – „fiii oamenilor, în care nu este izbăvire”, căci „ieşi-va duhul lor şi se vor întoarce în pământ” după care „vor pieri toate gândurile lor” (Ps. 145)? Şi, pentru că sunt întrebat ce zic de asta, mă conformez şi răspund.

Aşa e, se cuvine a cânta, în rând cu psalmistul: „Domnul înalţă pe cei blânzi şi smereşte pe cei păcătoşi până la pământ” (Ps. 146). Se cuvine a cugeta la „cele nevăzute”. Dar parcă nu aş condamna pe cel preocupat să-şi crească şi rodească propriul talent – atunci când, evident, este conştient de el, de menirea sa. Iar atunci când menirea este Muzica, poate că nu strică să fii perfecţionist. E vorba, de fapt, despre înmulţirea talantului prin chemarea pe care o asculţi, despre slujirea căreia i te dedici, chiar dacă mai puţin explicit, chiar dacă – om şi artist cu o remarcabilă experienţă de viaţă şi artistică – îţi permiţi să apostrofezi pe neofiţi asupra datoriei ce-o au faţă de ei înşişi: aceea de a împlini cuvântul Marelui Will: And this above all: to thine own self be true, and it must follow, as the night the day, thou canst not then be false to any man. („Mai presus de toate, fii credincios ţie însuţi. De aici, urmând, precum noaptea urmează zilei, că-ai să poţi fi prefăcut cu nime(ni)”.)

Până la urmă, se ştie, Sancho Panza este „contaminat” de himera Cavalerului Tristei Figuri…Totul e să aştepţi această (dublă) metamorfoză. Cu încredere. Şi, să nu ne amăgim, cu o anume părere de rău, căci Don Quijote se „trezeşte” pe patul de moarte, deplângându-şi frumoasa nebunie.

Marţi, după Crăciun

IOANA Raluca şi IOAN, alături de Theodor şi Marian Sorin – cei 4R în curtea unei mănăstiri nepereche, într-o zi de marţi, după Crăciunul 2010 şi înainte de Revelionul 2011.

P.S. Iniţial scrisesem luni, în loc de marţi. Dar, după un calcul mai atent, mi-am dat seama că a fost marţi, ziua când ni s-a alăturat – venind cu un autobuz din Alba-Iulia - un alt Ion: Mareşalul jurnalist aka Ionuţ Mareş (care a făcut şi fotografia).

Ecce puer

Sunt, mărturisesc, înduioşat până la sensibila graniţă dintre ceea ce numim remuşcare şi ceea ce numim căinţă (metanoia) atunci când – ca pater familias – observ câtă afecţiune, câtă căldură (la propriu, nu doar la figurat), câtă răbdare, câtă grijă are o mamă faţă de pruncul ei. Înainte şi după „desferecarea lacătului”, când fătul – în condiţii obişnuite - vede întâia oară lumina. Şi apoi, an de an, până când pruncul se „pune pe picioare”, până ajunge „la casa lui” şi, de fapt, până în „pânzele albe” (ale mamei).

Mă copleşeşte apoi duioşia (dar şi ruşinea) când constat că, din tot acest şuvoi nesecat de iubire maternă, prea puţin se preschimbă în iubire filială ce se întoarce – cum se cuvine – „la obârşie, la izvor”. Şi atunci nu ne rămâne decât să le spunem mamelor „cu chipul alb, înzăpezit” - ca-n poemul lui Grigore Vieru – noi, cei care am fost odată prunci, legănaţi de-o mână îmbătrânită azi de soarta noastră:

„Iartă-mă, pe lângă tine eu nu sunt.
Iartă-mă, cu ochii stai mereu la drum,
Iartă-mă, de-atâta timp nu ne văzum.
Rozele
Nu ţie, mamă, ţi le-am dus,
Pozele
Nu pe-ale tale-n rămi le-am pus,
Cântece
Nu pentru tine eu am scris,
Iartă-mă,
Pe alta o văzui în vis.
Iartă-mă, se duc ţipând cocoarele,
Iartă-mă, asfinte rece soarele,
Iartă-mă, e timpul nu ştiu cum grăbit,
Iartă-mă, nu îndeajuns eu te-am iubit.”

Nu e departe nici Evtuşenko:

„Oare chiar nimic n-am de spus mamei, cu toate că ea,
pentru mine, ca sclavii, spinarea prin vreme şi-a frânt?...
Mă ascund în clişee: "Hai calmează-te!
Ce va fi, vom vedea!"
Ar fi multe de spus, dar mi-e milă de ea.
Nu mai scot un cuvânt.
…………………………………………………….

Peste ani, cu căinţă târzie venim
la moviliţele lor de pământ invadat de verdeaţă,
şi-atunci le povestim mamelor noastre, le povestim
toate câte n-am putut să le spunem în viaţă.”

Nădăjduind să nu se socotim cândva printre cei a căror răutate i-a dus la pieire (Ps. 139. 11), reuşim să mai îngânăm, în taină, această rugă: „Cercetează-mă, Doamne, şi cunoaşte inima mea; încearcă-mă şi cunoaşte cărările mele. Şi vezi de este calea fărădelegii în mine şi mă îndreptează pe calea cea veşnică.” (Ps. 138. 23-24)

"...ca o civilizaţie dispăruta..."

Amical îmbrâncit (printr-un SMS) de un confrate cinefil, ajung să revăd la TV – în episoade întrerupte de calupuri publicitare – unul din filmele care mi-a pecetluit adolescenţa: Pas în doi. Cercetând pagina de web a postului de televiziune care l-a programat, citesc scurtul comentariu (semnat: Aurelian) pe marginea acestui film: „m-am uitat la acest film pentru că am vrut să reascult pasaje din coloanele sonore făcute de Adrian Enescu … dar filmul ăsta e … ca o civilizaţie dispăruta”.

Două lucruri rezultă (vorba lui Moromete) din cele scrise de Aurelian. Mai întâi, un indiciu asupra unui adevărat brand în materie de muzică de film, la noi (în anii 70-80 mai ales): Adrian Enescu. Muzica sa variată, pentru tipologii variate, izbutea să fie (cum se întâmpla în puţine alte cazuri, în filmele româneşti) un personaj dramatic. Şi în acest film al lui Dan Piţa, coloana sonoră (muzica originală plus inserturile din oratoriul Creaţiunea de Joseph Haydn, dar şi conglomeratul de zgomote, frânturi din temele muzicale principale din film) este vie, amplă, provocatoare. Nu puţini sunt cei care, bucurându-se atunci (la premiera din 1985, dar şi după aceea) de Pas în doi, au remarcat forţa de sugestie a elementului sonor, fericit îmbinat cu cel vizual (şi, rara avis, cu dialoguri credibile). Mai întâlnim apoi, în comentariul lui Aurelian, sintagma „civilizaţie pierdută” şi, departe de a-mi trezi conotaţii peiorative, această expresie caracterizează, cred, cât se poate de expresiv acea zonă autentică a cinematografului românesc (dar nu numai) care îşi face din ce în ce mai greu loc în programele televiziunilor şi, foarte rar, pe marile ecrane (în cinematecile care au supravieţuit, eventual). În anul premierei, criticul de film Mircea Alexandrescu observa că în Pas în doi Dan Piţa reuşise să construiască o arhitectură de proporţiile unei catedrale (semnul unei incontestabile civilizaţii) pe dimensiunile unei cutii de chibrituri. În acest sens, da, Pas în doi este asemenea unei „civilizaţii pierdute”. Nu atât pentru că marca civilizaţiei socialiste (fundalul poveştii din film), azi desuetă, se regăseşte din ce în ce mai anevoios în „noua ordine socio-politică” de după 1990, cât mai ales datorită unui limbaj cinematografic elaborat, studiat, bogat în sugestii.

Într-un an în care – vezi cazul arhitectului Gheorghe Ursu (Babu) - în închisorile româneşti se mai murea violent pentru „deţinere ilegală de valută” şi pentru diverse alte crime fantasmagorice, Dan Piţa aduce pe ecran - pentru întâia oară în filmul românesc – uzina ca personaj, nu un simplu decor gen „natură moartă”. Personajele din Pas în doi – majoritatea din „mediul muncitoresc” (strungari, maiştri, şefi de secţie, magazioneri, vopsitori, politruci parveniţi) - trăiesc ceva foarte fierbinte: se îndrăgostesc, se urăsc, se ciocnesc pentru a-şi lămuri unul altuia adevărurile pe care le vedeau, le trăiau şi le înţelegeau în felul lor. Şi mai ales nu rostesc replici ca papagalii. Cu doar cinci ani înainte de „liberalizarea” vorbirii în filmul românesc, auzim dialoguri veridice, replici care „se leagă”. Cuvintele puse în gura personajelor sunt atât de minuţios selectate (şi, paradoxal, senzaţia de spontaneitate nu este compromisă), încât izbutesc să trimită spre tot atâtea poveşti.

Pentru ultima oară, Dan Piţa avea să sugereze fericit jocuri secunde, stări, amărăciuni şi bucurii citite „printre rânduri”. În condiţiile actualei invazii de producţii americane de tip stas (declamative, explicite, moralizatoare), dar şi a aglomerării de producţii „minimaliste” aflate acum „pe val”, limbajul cinematografic bogat nuanţat folosit de Piţa în Pas în doi (dar şi în Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri) sau de Mircea Săucan (în Meandre sau 100 lei) este, fără doar şi poate, semnul unei „civilizaţii dispărute”.

Moving images from 2010

În anul 2010 nu am fost niciodată (datorită exclusiv repertoriului) într-o sală de cinema. O singură dată am ajuns la o fostă grădină de vară din buricul târgului. Au mai rămas din ea doar câteva rânduri de scaune şi un ecran (panoramic) într-o stare avansată de degradare. Practic, tencuiala albă era căzută pe o suprafaţă destul de mare, astfel că proiecţia s-a făcut pe un ecran portabil. Am văzut acolo o excelentă (şi inteligentă) comedie estivală Les vacances de Monsieur Hulot / Vacanţele domnului Hulot (1953) – o mai veche restanţă de-a mea. Şi l-am descoperit pe Jacques Tati.

Pe diverse monitoare am mai văzut câteva filme – mai noi sau mai vechi – la care mă gândesc încă. Unul este o producţie japoneză de Akira Kurosawa, Waga seishun ni kuinashi / Nu regret tinereţea noastră (1946) cu actriţa – frumoasă şi talentată - Setsuko Hara, din Tokyo Monogatari / Poveste din Tokyo. Se pare că, la începutul anilor 60, după decesul Pygmalion-ului ei (regizorul Iasujiro Ozu), s-a retras definitiv din show business. Spre dezamăgirea numeroşilor ei fani. O mare încântare mi-a pricinuit şi un film nipon mai recent (2008), Okuribito / Plecări – Premiul Oscar 2009 pentru „cel mai bun film străin”. Nimic din futurismul Japoniei contemporane nu se regăseşte în acest film de Yōjirō Takita. Atmosfera pare desprinsă din perioada de glorie a cinematografului japonez (Ozu, Mizoguchi, Kurosawa). Melodramă cvasi-minimalistă, însă top quality, pe tema familiei ca oază. Familia-cămin, dar şi dureroasa relaţie tată-fiu, a cărei vindecare (post-mortem), constituie apoteoza filmului. Şi încă ceva: imposibil de trecut cu vederea chipul blând al actriţei Ryoko Hirosue, ce aminteşte de neuitata Noriko (Setsuko Hara) din acelaşi Tokyo Monogatari.

Unul din filmele româneşti multipremiate, Poliţist, adjectiv (regia: Corneliu Porumboiu), mi-a trezit gânduri de felul celor semnate de Vasile Popovici în Orizont: „Caut în mine şi nu găsesc o urmă măcar de fior estetic, salvator. Nimic, nicio juisare de „al doilea nivel”, doar acest mizerabilism facil, de nesuportat, fără distanţă între cameră şi realitatea plină de gropi, praf, năclăială şi mizerie umană: pe scurt: noua şcoală de film românească. Nu-ţi vine să râzi, nu-ţi vine să plângi, te uiţi doar, copleşit de zoaie.” O altă producţie românească recentă, Caravana cinematografică (regia: Titus Muntean), de această dată voit „maximalistă” (cu eforturi vizibile pentru a crea o ambianţă audio-vizuală - scenografie, muzică etc. – ca altădată), mi-a demonstrat că ne-minimalismul nu este deloc o garanţie a calităţii. Revanşa însă mi-am luat-o cu Medalia de onoare – de departe, pentru mine, „filmul anului” (dintre cele româneşti) şi nu numai: recitaluri actoriceşti şi o viziune regizorală mult peste medie. În plus, aceeaşi temă ca în Okuribito: restaurarea relaţiei tată-fiu.

M-am mai bucurat, în 2010, de câteva scurt-metraje: What is that? / Ce-i asta? şi Small pleasures / Mici bucurii (ambele de Konstantin Pilavios). Primul surprinde o stare sufletească extrem de delicată: metanoia unui fiu risipitor. Al doilea enunţă (ilustrează) câteva din „micile bucurii ale vieţii”, aşa cum le „vede” – cu „ochiul dinăuntru” - un nevăzător. O adevărată revelaţie a fost desenul animat Get Out / Ieşirea (de: Charlotte Boisson, Julien Fourvel, Pascal Han-Kwan, Tristan Reinarz, Fanny Roche) – o privire „suprarealistă”, plină de fantezie, aruncată celui dintâi rai al omului: pântecul matern. Arev Manoukian propune şi el o „evadare” din realitate pentru a sonda resursele inepuizabile şi imbatabile ale dorului, în Nuit blanche / Noapte albă.

La secţiunea video-clip am rămas cu Dégénerations / Degenerări (Mes Aïeux)– o poveste ce depăşeşte cu mult graniţele muzicale (genul pop) cărora li se subscrie. O mărturie despre, poate, un fenomen ireversibil: absurdul lumii contemporane, exacerbarea individualismului, împuţinarea iubirii şi a respectului faţă de părinţi, însingurarea maladivă etc.

Şi, la final, ruşii. Minunea / Chudo (regia: Alexandr Proşkin) ilustrează - denotativ, narativ, clasic - o „minune”. Filmul, ni se atrage atenţia întocmai ca în arhicunoscutele producţii americane, este „inspirat dintr-un caz real”. Proşkin încearcă să „explice” inexplicabilul, inefabilul, taina. În schimb Pridel angela / Lăcaşul îngerului (regia: Nikolai Dreyden) este un admirabil bookmark pentru atmosfera poetică, bogat conotativă, din filmele lui Tarkovski şi Abuladze. Şi Lăcaşul… este tot despre o minune (odiseea transformatorie întru sfinţenie şi îmbisericire a minţii), dar câtă sugestie, câtă grijă pentru detaliu, pentru ceea ce nu se cade a numi.

Non multa, sed multum – spuneau anticii. Acum, când – în privinţa imaginilor autonome, care de care mai înnebunitoare - suntem împresuraţi mai ales de multa (în detrimentul lui multum), întâlnirile – pe parcursul unui an cinematografic - cu Okuribito, Pridel angela, Get Out, What is that?, Small Pleasures, Nuit blanche sau Medalia de onoare (pentru a nu mai pomeni de momentele clasice Tati şi Kurosawa) reprezintă, cu asupra de măsură, un dar. Pentru un cinefil foarte selectiv şi din ce în ce mai pretenţios.