Week-end

● Vineri, seară de concert clasic: Bartoldy (Uvertura la Visul unei nopţi de vară; Concertul pt. vioară şi orchestră, partea I, solistă: Laura Roman), Weber (Concertino pt. clarinet & orch., solistă: Lenuţa Roman), Dan Dediu (Glastonperlenspiel pentru percuţie & orch. Solist: Doru Roman), Şostakovici (Preludiu, Dans fantastic pt. vioară, clarinet & orch.).

● Sâmbătă, „Domnului Eminescu” (vorba lui Grigore Vieru) i-a fost dedicată o seară folk la Casa Studenţilor. Printre invitaţi (alături de folkişti mai noi sau mai vechi) a fost şi Theodor. A recitat două poezii de Eminescu („Rugăciunea unei mame” şi „La steaua”), a cântat vreo cinci piese la pian/orgă şi una cu vocea.

● Duminică a.m. am (re)ascultat pilda (parabola) celor zece leproşi. Toţi vindecaţi, dar numai unul singur („de alt neam”) se întoarce să mulţumească Doctorului. Acesta, cu blândeţe, întreabă (ca şi cum n-ar fi ştiut, oricum, ce şi cum) dacă nu au fost zece de toţi cei tămăduiţi de lepră. Sigur, din acest „scenariu”, se pot desprinde (cel puţin) două accente. Unul – evident, la „prima mână” – vizează transformarea gen hocus-pocus a leprosului în făptură (cel puţin trupeşte) restaurată. Ca-n ilustrativa ecranizare – cea mai onorabilă, de altfel – a Evangheliei, în regia lui Pasolini. Altul – tainic şi cu adevărat esenţial – vizează reacţia Mântuitorului faţă de nerecunoştinţa celor nouă: blândă, înţelegătoare, delicată. Despre acest „joc secund” al apologului grăieşte şi Apostolul în a sa pericopă ce premerge lectura din Evanghelia acestei duminici, atunci când se referă la „făptura cea nouă” a omului care a ajuns la împăcarea cu sine, vindecându-se de felurite patimi (mânie, desfrânare, clevetire ş.a). Concluzia o ştim încă de la David psalmistul: „În toţi şi-n toate pace, slavă Ţie!”

● Duminică p.m., într-o sală arhiplină (de aceea s-a hotărât, ad-hoc, susţinerea încă unei reprezentaţii, imediat după încheierea celei dintâi), am participat la un concert sympho-rock pe muzici de Blues Brothers, Rolling Stones, Beatles şi Queen (orchestra şi corul Filarmonicii Banatul, dirijor: Horst Hans Bäcker, solist: Andrei Daranyi). Din când în când, printre piese apărea din culise actorul Claudiu Bleonţ (cu „participare extraordinară”), descoperind „rock-ul sentimentelor” din … poezia lui Lucian Blaga şi Pablo Neruda. M-am reîntâlnit, astfel, nu doar cu câteva greatest hits (reorchestrate simfonic) din repertoriul trupelor mai sus pomenite, ci şi cu câteva stihuri ale poetului din Lancrăm: „Corola…”, „Psalm”, „Eva” şi poemul despre lumina raiului ce este furnizată, chipurile, de flăcările iadului. Pablo Neruda, în recitarea acestui talentat actor (despre care credeam că a schimbat definitiv drama pe cabotinaj), ne-a vorbit despre ce înseamnă să fii viu (poezia „Cine moare?”):

Moare câte puţin cine se transformă în sclavul obişnuinţei, urmând în fiecare zi aceleaşi traiectorii;
cine nu-şi schimbă existenţa;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte.
Moare cate puţin cine-şi face din televiziune un guru.
Moare câte puţin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb şi punctele pe "i" în locul unui vârtej de emoţii, acele emoţii care învaţă ochii să strălucească, oftatul să surâdă şi care eliberează sentimentele inimii.
Moare câte puţin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său, cine nu riscă certul pentru incert pentru a-şi îndeplini un vis;
cine nu-şi permite măcar o dată în viaţă să nu asculte sfaturile "responsabile".
Moare câte puţin cine nu călătoreşte;
cine nu citeşte;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuşi.
Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea;
cine nu se lasă ajutat.
Moare câte puţin cine-şi petrece zilele plângându-şi de milă şi detestând ploaia care nu mai încetează.
Moare câte puţin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frica să nu se facă de râs şi cine nu răspunde chiar dacă cunoaşte întrebarea.
Evitam moartea câte puţin, amintindu-ne întotdeauna că "a fi viu" cere un
efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.
Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă. Totul depinde de cum o trăim...
Dacă va fi să te înfierbânţi, înfierbântă-te la soare
Dacă va fi să înşeli, înşeală-ţi stomacul
Dacă va fi să plângi, plângi de bucurie
Dacă va fi să minţi, minte în privinţa vârstei tale
Dacă va fi să furi, fură o sărutare
Dacă va fi să pierzi, pierde-ţi frica
Dacă va fi să simţi foame, simte foame de iubire
Dacă va fi să doreşti să fii fericit, doreşte-ţi în
fiecare zi...