Într-o biserică din judeţ, aflu dintr-un buletin de ştiri, câţiva hoţi au încercat să fure clopotul. Pentru că era prea greu, l-au lăsat baltă şi apoi şi-au văzut de treabă. Probabil s-au apucat să caute o pradă mai uşoară. Foto-reporterul a surprins câteva cadre din biserică. O biserică ortodoxă…tipică. Adică se vedeau atârnate pe catapeteasmă toată gama de „reprezentări populare” stridente, în culori pestriţe, decupate parcă dintr-un basm oriental. Şi, apropo de Orient, pe jos se puteau zări nelipsitele carpete şi covoare persane. La fel de înflorate, de kitschoase. Totul, în acel lăcaş, era uniform. O deplină unitate de gust (sau, mă rog, de lipsă de gust) ce flatează plebea. Sau pe oricine îşi trage „seva credinţei” din gesturi şi culori lacrimogene, sentimentale: un Isus (sic!) purtând coroana de spini pe cap şi având picături de sânge pe frunte, alt Isus (sic!) arătând cu deştu’ spre pieptul transparent, prin care, în stânga, se vede o inimă sângerândă, înconjurată de spini, o Precistă căzută-n rugăciune şi privind fix spre cer etc. etc. etc.
Asta să fie oare „perspectiva evanghelică” a Tradiţiei, ăsta să fie oare canonul (iar nu „stilul”, cum se întâmplă în Apus) care, zice-se, defineşte totul în „Biserica Dreptmăritoare”? Aşa să arate oare „începutul Împărăţiei viitoare”: ca un bazar fără nicio noimă de reprezentări pietiste, care mai de care mai edulcorate? Şi când te gândeşti că la ţară sau în oraşele mici numai aşa ceva întâlneşti, n-ai nicio alternativă…Cum să nu aibă atunci dreptate cei ce spun că în biserică – spaţiu, prin excelenţă, al mărturisirii, al transparenţei, al comuniunii – „ţi se deschid porii”, căci – mai mult decât oriunde altundeva – eşti, cum ar veni, pregătit de primire. Şi nu ţi-e tot una să primeşti o „artă sfântă ce ajunge la formele invizibilului, la viaţa formelor liturgice” sau o „înfloritură sufletească, gest dramatic şi poză” (Paul Evdokimov) pe care ţi le-a pregătit (cu un efort demn de o cauză mai bună) „evlavia populară”. Ori această estetică narativă, anecdotică, se află expusă la vedere în biserici prin îngăduinţa (şi, nu de puţine ori, la îndemnul) preoţilor-parohi şi a mai marilor acestora.
În ceea ce mă priveşte, cred în continuare că există (chiar dacă e greu de găsit) Frumuseţea aceea restauratoare şi hrănitoare pentru suflet, care – spunea autorul Karamazovilor – va mântui omenirea. Cred că poate fi de găsit şi în biserici. Puţinele, foarte puţinele, lăcaşuri de cult – adevărate „daruri ale Bisericii către ochiul uman” (Leonid Uspenski) – care nu au cedat în faţa spiritului popular şi dictaturii vulgului stau mărturie că nu e totul pierdut. Că „înjosirea transcendenţei divine până la nivelul concepţiilor noastre omeneşti” (amplificată abuziv de la Renaştere încoace) nu este totală. Că arta sacră ortodoxă („expresie vizuală a dogmei transfigurării”), un fel de „bufniţă din dărâmături”, nu a murit.
4 comments:
Imi cer scuze inca din inceput pentru brutalitatea interventiei mele. Ca sa mai indulcesc putin otetul, voi incepe prin a te insoti in ieremiada legata de aspectul deplorabil al bisericilor si de kitschul care pare a fi invadat totul, pana si locul expresivitatii Adevarului prin excelenta. Ce te faci, insa, daca El, Adevarul, nu face mofturi si Se lasa exprimat si prin asa ceva, in ciuda inculturii si caracterului ignar al multora dintre preotii care gestioneaza asa ceva? Iar ca preotii sunt inculti si ignari ... ce te faci daca afli ca unii dintre ei ti-or fi fost elevi chiar tie? Elevi buni, elevi prosti, au terminat liceul, s-au apucat de facultate si acuma s-au trezit functionari divini. Iar eu, profesorul, ma duc pe la om prin parohie si intorc privirea jenat de ceea ce vad.
Marian, traim in tara unde medicul nu face deosebirea intre splina si ficat, unde oamenii mor de la o banala apendicita, unde inginerii au probleme cu ecuatiile de gradul 2, unde politistul sta de 6 si isi asteapta recompensa de la talhar, iar profesorii de limba romana pun virgula intre subiect si predicat. In contextul asta, faptul ca popa nu stie sa deosebeasca un Rublev de un Fra Angelico, insa sforaie discursuri protocroniste, nu este decat un detaliu dintr-un tablou exasperant.
Tot detaliu dintr-un tablou exasperant este si faptul ca, Marian, pornind de la o stire despre jefuirea unei biserici, ajungi sa faci remarci estetice referitoare la kitschurile din biserica jefuita. Crezi ca daca ar fi fost pictata de Teofan Grecul, talharii ar fi amutit de uimire, ar fi fost cutremurati in cugetul lor si s-ar fi pravalit pocaiti cu fruntile la pamant? Eu nu cred ca ar fi fost asa. Dovada stau sutele de biserici pictate in cel mai pur stil bizantin, dar jefuite, incendiate, pradate, pangarite, de-a lungul istoriei si pana in zilele noastre (vezi Kosovo si Metochia). Nu te scandalizeaza faptul ca s-au gandit sa fure clopotul, stiind probabil ca il vor putea valorifica, mituind, la vreun depozit de fier vechi, dar ai probleme cu covoarele persane.
Cred ca orice alt comentariu este de prisos.
De bună seamă, scuze pentru „aspectul deplorabil al bisericilor” şi „kitschul care pare a fi invadat totul, pana si locul expresivităţii Adevărului prin excelenta” se vor găsi mereu. Pentru orice se pot inventa scuze. Mă gândesc însă la idealul de frumuseţe propus (şi) de iconari. De adevăraţii iconari. Şi, da, se poate despica firul în patru la nesfârşit: cine-s adevăraţii iconari, ce înseamnă o icoană adevărată, de ce nu ar fi valabile („eficiente”?) şi tablourile religioase mai mult sau mai puţin kitschoase etc. În ceea ce mă priveşte, lucrurile sunt clare. Ştiu mai ales ceea ce NU vreau. Să frecventez, să asimilez. Dar asta ţine de bucătăria mea interioară şi de selecţia pe care, în sinea mea, o operez.
Aşa e, faţă de realitatea românească zugrăvită atent în al doilea paragraf („medicul nu face deosebirea intre splina si ficat”, „oamenii mor de la o banala apendicita”, „inginerii au probleme cu ecuatiile de gradul 2”, „politistul sta de 6 si isi asteapta recompensa de la talhar, iar profesorii de limba romana pun virgula intre subiect si predicat”), a-l deosebi un Rublev de un Fra Angelico pare un moft. A pretinde asta şi de la un popă, aşişderea: „un detaliu dintr-un tablou exasperant”.
În ceea ce priveşte paragraful al treilea, nu m-am referit la intriga poliţistă (câtă e) din ştirea cu pricina. Încercam doar să constat că mă socotesc printre norocoşii care pot selecta, care se pot bucura de Rublev şi nu sunt nevoiţi – asemenea enoriaşilor din localităţile mărunte – să privească exclusiv la kitschuri (că Fra Angelico e deja şcoală superioară şi rafinament de negăsit în lăcaşurile ortodoxe). Atât şi nimic mai mult. Faptul că încă un tâlhar s-ar fi putut îmbogăţi din bunurile furate din biserici nu m-a interesat. Aşa cum nu m-a interesat să prezint nici detalii neplăcute despre socoteli şi afaceri necurate ale ierarhilor ortodocşi. Cred însă că în bisericile care-şi spun pravoslavnice s-ar cuveni să şeadă un Teofan Grecul sau un Rublev (sau descendenţii lor), chiar dacă potenţialii tâlhari din toate timpurile NU ar amuţi de uimire, NU ar fi cutremuraţi în cugetul lor şi NU s-ar prăvăli pocăiţi cu frunţile la pământ (pentru că există liberul arbitru şi posibilitatea de a refuza pocăinţa, mila, dragostea etc.). Prin urmare, nu m-am scandalizat de faptul că tâlharii s-au gândit să fure clopotul, ci de prezenţa covoarelor persane şi a obiectelor de cult străine total de simplitatea şi – după câte pricep eu – de duhul evanghelic.
Iti multumesc pentru raspuns, Marian. Inca o data simt nevoia sa-mi cer scuze pentru tonul postarii anterioare. Adevarul este ca chiar m-am tulburat. Te-as ruga totusi sa revezi lamurind fraza ta din final: asa cum este acum, reiese ca te-a scandalizat "duhul evanghelic".
Duhul evanghelic, eu scriu cu majuscula chiar daca nu se gaseste la inceput de fraza, probabil ca se gaseste si El pe undeva si plange cu suspine negraite.
La ce fraza te referi? Eu cred ca sunt optimist (sau realist): arta sacra ESTE o "bufnita din daramaturi" si nu cred ca va muri nicicand, chiar daca este daramata, marginalizata si agresiv inlocuita de ILUSTRARI PIETISTE (NATURALISTE, ROMANTICE, "REALISTE") pe teme religioase. A se (re)vedea filmul lui Tarkovski, ANDREI RUBLIOV: "Nimeni nu are nevoie de arta mea!..." Si totusi, dupa un exil (interior) automipus, a pictat Sfanta Treime...
Post a Comment