Insight

Ce rol crucial joacă întâmplarea în viaţa omului - sau poate felul în care ne raportăm noi la ceea ce ni se întâmplă...Un gest, o vorbă, o privire pot adesea să ne determine comportamentul, într-un fel sau altul. Poate că sensul dat de Apostoli şi de Părinţi trezviei (pe baza înţelepciunii hristice) este tocmai acela de a ne feri pe cât putem să nu îl smintim pe cel de lângă noi cu depresiile şi frustrările noastre, de a sta „întru frica lui Dumnezeu, păzind şi supraveghind lucrarea virtuţilor” până când conştiinţa noastră se va dezrobi şi ea dimpreună cu noi, devenind – după cum spunea Isaia Pustnicul – „paznica noastră, arătându-ne fiecare lucru de care trebuie să ne ferim; dacă însă nu o vom asculta, ea se va depărta de la noi şi ne va părăsi şi vom cădea în mâinile vrăjmaşilor, care nu vor mai avea milă de noi. Căci iată cum ne-a învăţat Stăpânul nostru, zicând: Împacă-te cu pârâşul tău, până eşti încă pe cale cu el”. Cine este „pârâşul nostru”? Nimeni altul decât conţtiinţa, fiindcă „se împotriveşte omului ce vrea să facă voia trupului, iar dacă acesta nu vrea să o asculte îl dă pe mâna vrăjmaşilor săi”...Nu pot să nu-mi amintesc o scenă din Nattvardsgästerna / Lumină de iarnă (1962) de Igmar Bergman: undeva, într-un cătun îndepărtat din Suedia, un enoriaş (cu tendinţe sinucigaşe) are o întrevedere cu pastorul satului (un om ros de îndoieli) şi, după ce îi aude lamentaţia, este cuprins el însuşi de un fatal frig existenţial şi se sinucide. Există însă – din fericire – şi reversul situaţiei: întâlniri cu oameni, lucuri, fapte care te zidesc şi-ţi revarsă în inimi energie şi voinţă de a trăi cât să ajungă la o armată de oameni strânşi la un loc. Este, poate, întâlnirea cu Frumosul – natural şi artistic. Dar mai e ceva: există, în unii oameni, o predispoziţie naturală spre voie bună, spre bună dispoziţie, spre muzică, spre cântec, spre armonie, iar acest dat natural poate suplini, uneori, chiar unul din simţurile fundamentale ale omului - văzul, de exemplu. Este, cum spun englezii, un insight pe care-l ai sau nu. Nu sunt doar vorbe, e – pentru noi, părinţii lui Theodor – o experienţă i-mediată cu care fiul nostru ne hrăneşte (şi obişnuieşte) zi de zi.