TNT

Am fost tustrei la teatru – pentru Theodor a fost prima piesă de teatru la care a asistat. După 1990 Teatrul Naţional din Timişoara nu prea mai mi-a spus nimic - nici o montare memorabilă, aşa cum ofereau stagiunile din perioada couminstă. Pe atunci (la începutul anilor 80) aveam să descopăr – ca elev de gimnaziu – teatrul, prin piese ca Mobilă şi durere (după Teodor Mazilu), Ca frunza dudului din rai (după D. R. Popescu), Arma secretă a lui Arhimede (după Dumitru Solomon), Haina cu două feţe (după Stanislav Stratiev) – toate montări ale TNT. Prin 1984-1985 aveam să fiu uluit de montarea lui Ştefan Iordănescu după Vrăjitorul din Oz (de Frank Baum). Scena demitizării vrăjitorului mi-o amintesc şi acum. La fel, decorul (o linie albă întreruptă ce marca drumul personajelor) şi muzica lui Ilie Stepan (piesa Pasărea P din coloana sonoră a spectacolului a apărut pe un LP).
Astă-seară am văzut o nouă montare de Iordănescu (pe care l-am întâlnit în două rânduri după 1990): Parcul (după Botho Strauß) - cu teme din A Midsummernight’s Dream. O muzică electronică de atmosferă (Ildiko Fogarassy – alături de care am petrecut toţi trei câteva zile frumoase la Rimini, în 2004) ce mi-a amintit de sound-ul produs de Kronos Quartet pentru Requiem for a Dream, lumini verzi, roz, ţipătoare, personaje cu tunsori punk şi costume ce imită pielea tatuată, limbaj şi purtări licenţioase – toate vrând să compună – aşa cum am aflat din prolog, „o societate destoinică aproape la fel de îndepărtată de lucrurile sfinte, ca şi de poezia eternă”. N-am stat decât până la pauză. La ieşirea din TNT ne-am ciocnit de Ramona şi de Ondine - fugare, ca noi, de la spectacol. Puţin mai încolo pe stradă, chiar lângă cofeteria artiştilor (Simfonia), un Ştefan Hruşcă ‘nalt ca bradu’ şi înveşmântat cu o haină albă din păr de oaie dădea un interviu sub nişte spoturi de lumină.