Ireversibil

Elevii mei de liceu din anul terminal (cu patru ani în urmă – ca toţii bobocii de-a IX-a - zvăpăiaţi, zgomotoşi, obositori) mai au doar câteva luni de şcoală, după care mă voi despărţi (şi) de ei for good. Aşa cum m-am despărţit de primii mei colegi de grădiniţă, de şcoală primară, gimnazială, liceală, de cei de la facultate, iar apoi de toate generaţiile de elevi de până acum. În locul lor, după ani şi ani, au rămas doar câteva nume răzleţe, nişte amintiri mai mult sau mai puţin palide - restul s-a şters, cum s-ar spune, de la sine. Ultimele săptămâni de dinaintea despărţirii de elevii mei de clasa a XII-a sunt, întotdeauna, marcate de o anume nelinişte, de–o anume tristeţe (bine temperată) - e ca atunci când ştiu că trăiesc ultimele clipe ale unui minunat moment ireversibil...De fapt, pleacă doar ei, elevii – noi, profesorii, rămânem al fine în cancelarii, săli de clasă şi pe coridoare pentru a ne ispăşi vina de a nu fi putut ieşi niciodată de pe băncile şcolii.