Sunday, 13 January 2008

What are we gonna do?

Seara i-am avut oaspeţi pe Darius, Simona şi fiica lor sclipitoare de 11 ani, Daria. În familia lor fiecare are blog. N-am ajuns încă la blogul lui Darius, însă am aflat (zilele trecute) de blogurile recent deschise de mamă şi fiică. Mama se ocupă cu dăruire de problemele adolescenţilor atât la un post local de radio (West City Radio), unde are bilunar o emisiune duminica la prânz, cât şi pe blogul ei (http://tualegi.net/). Fiica, de numai 11 ani, însă cu mintea brici şi multiple interese de ordin artistic (desen, muzică, balet etc.) şi...ecologic, a deschis şi ea un interesant blog (împreună cu alte două colege de aceeaşi vârstă) ce promovează iubirea şi grija faţă de animale: http://animaleleaunevoiedeajutor.piczo.com/?g=1&cr=3.

Vorbeam cu Darius şi cu Simona despre dificultatea apropierii copiilor de literatura pentru şcoală (& pentru suflet) şi mi-am amintit, involuntar, de întâlnirea crucială cu câţiva oameni care mi-au deschis gustul pentru lectură - fără ei n-aş fi cunoscut poate nicicând respectul faţă de carte. Lectura poeziei – nu putem să nu recunoaştem - pierde la puncte în noua eră hipertehnologică. Îţi trebuie o dispoziţie specială (pe care tot mai greu o găseşti) pentru a petrece câteva minute (sau ore) în faţa unor pagini albe - fără ilustraţii, dar cu interminabile semne (literele, cuvintele, propoziţiile, frazele etc.) ce alcătuiesc textul propriu-zis, al cărui sens îl desluşim parcă tot mai anevoios, din pricina insuficientei cunoaşteri a contextului, a conotaţiilor. Când ne apropiem, totuşi, de un text scris, o facem mai cu seamă din dorinţa de a fi primi informaţii ştiinţifice. Rar, foarte rar, pentru a pătrunde în universul poetic al unui autor – şi când scriu asta nu mă gândesc numai la poezia ca specie literară aparte (asemenea prozei sau teatrului). Suntem, cu fiecare zi ce trece, tot mai înrobiţi noii paradigme a imaginilor pe care le acceptăm doar atunci când sunt „în mişcare” (sub formă de motion pictures made in USA) şi când îndeplinesc cerinţele publicului plătitor pe care producătorii de filme (de la Hollywood şi de aiurea) le cunosc atât de bine.

Într-un anumit sens, câtă vreme mai avem pe aproape o bisericuţă ortodoxă încă mai există speranţă. Acolo, în Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur (la care Theodor participă tot mai atent, mai matur – să fie rodul cursului intensiv de la mănăstirea Sâmbăta?) armonia între cuvânt, sunet, gest, imagine, miros, gust etc. nu pare să fie sluţită de ideologii şi mode. Acolo, cuvântul pare să fie înfrăţit cu imaginea şi cu sunetul într-un chip liturgic neegalat şi niciodată depăşit. În bisericuţa de lângă noi - o capelă situată modest pe holul unui liceu cu profil tehnic (unde am copilărit între 1974-1977, pe când mama era pedagogă la internatul de fete) - s-a rostit şi azi (as part of the sermon) cuvânt de învăţătură, spre înţelepţire. Am aflat astfel câteva detalii necunoscute despre viaţa vulturilor: faptul că trăiesc în medie 70 de ani, că pe la 40 de ani trec printr-o „criză existenţială” pricinuită de îmbătrânirea corpului lor (creşterea excesivă a ghearelor, lungirea peste măsură a ciocului etc.). Ca orice criză care se respectă, şi în cazul vulturilor ea aduce după sine cercetarea, lămurirea şi, în cele din urmă, sporirea. Vulturii care nu sunt sinucigaşi ori slabi de înger - ne spune păstorul micii noastre turme – ajung să-şi smulgă singuri gheară cu gheară, să-şi distrugă – nu fără suferinţă – ciocul dezvoltat in excess, pentru a se „înnoi” la trup şi a putea trece cu brio la la vârsta a treia şi la senectute. Pentru a supravieţui, de fapt. Noi, oamenii – nu e greu a descifra pilda – se cuvine să ne smulgem excrescenţele, bine înrădăcinate-n noi - de mânie, de idei fixe şi de indolenţă – pentru a rămâne oameni şi a nu ne transforma cu totul în demoni. Toate ca toate, teoria ca teoria, dar în practică (aşa cum se întâmplă–n cazul vulturilor) e mai greu să-ţi descărnezi trupul de răutăţi şi strâmbătăţi, atunci când ele ameninţă să devină (ori poate-au şi devenit deja) a doua noatră natură. Întrebarea care se pune e doar una (ca-n admirabilul cartoon bazat pe textul lui Rudyard Kipling, The Jungle Book): What are we gonna do?

1 comment:

simona said...

Raspunsul multora la intrebare va fi: "Nothing!". Poate daca n-am pierde vremea fiind maniosi, indolenti si cu idei fixe ne-ar ramane mai mult timp pentru a fi tineri si buni.

Simona
blog: tualegi.net