Symphonic music made fun

De dimineaţă am ascultat, împreună cu Theodor, Rapsodia pe o temă de Paganini de Serghei Rahmaninov (a cărei temă, folosită în filmul Somewhere in Time, i-a atras atenţia şi lui Theodor, atunci când a auzit-o prelucrată de Adrian Enescu pe discul Diva inamorata) şi câteva Capricii de Paganini (din care Rahmaninov a folosit tema pe care a prelucrat-o în Rapsodia sa).

La party-ul dat de Tatiana de ziua ei (la pizzeria Rustica) ne-am strâns (la 3 p.m.) în aceeaşi formulă în care am petrecut şi pe 2 decembrie, la noi acasă: alături de noi trei, au fost Tatiana şi Claudiu, Michelle şi Cornel (de nedespărţit de când cu Bătălia pentru Alger – prietenii ştiu de ce), Oana Bica şi Marius, Lia, Dorin şi pruncul lor. Theodor i-a cântat Tatianei Happy birthday to you şi For she’s a jolly good fellow. Iniţial am stat, faţă de Cornel, în poziţii diametral opuse, dar tot am schimbat câteva focuri despre "dreapta socotire a fenomenului legionar" – mişcare faţă de care am, mărturisesc, rezervele mele – şi până la urmă am fumat împreună pipa păcii alături unul de altul (după plecarea lui Claudiu, care avea tren spre portul Constanţa, de unde – atras de magia mărilor - va sta, o vreme, pe mare şi chiar pe ocean).

Am evocat, înainte de retragerea noastră (ne-am propus să mergem, seara, şi la concertul de deschidere al noii stagiuni la Filarmonică) figura celui care a fost, pentru mine, un adevărat pedagog: dl. Victor Laudacescu. Asta rămânem – at best - după ce trupurile noastre vor deveni food for worms: amintiri dragi în sufletele celor care ne preţuiesc şi ajung, mai târziu ca noi, la stele. Am povestit astfel despre felul în care acest om mi-a deschis ochii (pe la mijlocul anilor 80) asupra muzicii simfonice şi asupra literaturii universale. Mi-am reamintit astfel câteva discuţii cu el despre „vremurile vechi” (de dinainte de ocuparea sovietică a României, în 1944), despre catastrofala sovietizare a ţării, despre munca forţată şi manipulare, despre gâlceava spiritelor gregare cu Frumosul...Pe măsură ce mă gândesc la el resimt, proustian, bucuria întâlnirilor mele cu el din acei ani (până când a murit, în 1993). A fost, poate, primul om integru pe care l-am cunoscut. Apoi Cornel a evocat (în acelaşi gând cu Claudiu Mesaroş, la Sâmbăta) figura dl. profesor Pătrulescu – pentru mulţi un îndrumător spiritual la începutul anilor 90, de la o vreme retras la mănăstirea Oaşa. Eu am recunoscut că n-am fost printre „apostolii” lui, însă am rămas de la el cu ideea că filmul ar trebui să fie (ought to be) o icoană. Aveam să înţeleg asta abia după întâlnirea – prin locurile geometrice născute din lectură – cu teoreticieni ai iconografiei bizantine, ai Ortodoxiei (Quenot, Uspenski, Bunge, Evdokimov, Bulgakov, Florenski etc.) şi după descoperirea filmelor lui Andrei Tarkovski, dar şi a unor filme de Robert Bresson, Kenji Mizoguchi, Akira Kurosawa, Igmar Bergman, Carl Dreyer, Iasujiro Ozu, Dan Piţa, Mircea Veroiu, Mircea Săucan, Tenghiz Abuladze, Styajit Ray, Jiri Menzel, Krzystof Zanussi, Serghei Paradjanov şi lista rămâne deschisă...

Pe la 18.45 ne-am smuls din plăcuta atmosferă ce se instalase la pizzeria Rustica pentru a ajunge la Capitol. Acolo, full house: lume, lume adunată la Concertul simfonic distractiv gândit şi orchestrat de Radu Popa (conductor) şi de Trio Contraste (Sorin Petrescu, Doru Roman, Ionuţ Ştefănescu) - invitaţi speciali: violoncelista Alexandra Guţu şi star-ul TV Virgil Ianţu). În prgram (printre giumbuşlucuri şi maimuţăreli care-au făcut deliciul spectatorilor), lucrări de: C. Silvestri (Baccanale), L. Anderson (The Syncopated Clock, Horse and Buggy, The Waltzing Cat), Fr. Poulene (Valse – Musette), J. Răducanu (Mâinile olarului), A. Piazzola (Años de soledad), E. Hatch (Furioso and Valse), A. Ferraris (Ochi negri), A. Haciaturian (Vals din baletul Masquerade), E. Artemiev (Tango din soundtrack-ul filmului Burnt by the Sun, de Nikita Mihalkov), E. Morricone (Amapola), D. Milhaud (Brazileira), M. Ponce (Star of Love), J. Haydn (partea a IV-a din Simfonia nr. 82, Ursul). Ultima lucrare (deliberat) n-a fost dusă până la sfârşit pentru că un instrumentist travestit în...urs a urcat (împreună cu alţi instrumentişti) pe scenă, întrerupând simfonia lui Haydn. Tot concertul a fost, de bună seamă, regizat, însă publicul a acceptat convenţia. Şi-apoi, dacă puţin circ şi câteva gag-uri de saltimbanc (re)aduc lumea în sala de concerte, why not?