Elephant

În vara lui 2000 am vizitat mănăstirea grecească de la Essex (Anglia). În zilele acelea tocmai se petrecuse un tragic accident aviatic, în Franţa. Un Concorde a luat foc în momentul decolării şi s-a prăbuşit pe nişte hangare de lângă Paris. Pricina pare să fi fost un cauciuc buclucaş...Una din maicile de la Essex a zis ceva de genul: Listening to news is disturbing, isn’t it? De bună seamă că ceva în suflet se fisurează atunci când afli despre astfel de accidente în masă, de crime comise de serial killers, de atacuri armate din şcoli şi universităţi - deocamdată, predominant americane, dar cine ştie ce rezervă viiotorul? În mine unul, ceva s-a năruit, puţin câte puţin, atunci când am aflat de câte un cutremur (cel din Bucureşti de la 4 martie 1977 fiind primul), de inundaţii,de tsunami, de avioane prăbuşite ori, mai recent, de isprăvile macabre ale acestor natural born killers care fac ravagii prin şcoli şi facultăţi. Acum presa din toată lumea vuieşte despre recentele măceluri în serie din SUA: alte vieţi secerate arbitrar, alţi rebels without a cause care şi-au pus capăt zilelor după ce-au deschis focul la întâmplare în amfiteatre şi săli de clasă, aşa, just for fun. Mizanscena din Elephant (filmul cult, multipremiat, al lui Gus van Sant, ce reconstituie o astfel de tragedie şi al cărui titlu face aluzie la expresia elephant in the kitchen, ce s-ar traduce prin: mai există un pericol evident care este ignorat) e din nou cumplită realitate, în care pătrunde moartea violentă, absurdă, „când - zice Nicola Steinhardt, în Jurnalul fericirii, p.113 – se dau cărţile pe faţă, cănd nu se mai vede ca prin oglindă, în ghicitură, ci faţă către faţă; şi atunci rămâne numai acesta: curajul în faţa morţii. Restul, oameni buni şi fraţi bărbaţi, restul reprezintă cum spun contestatarii: nu cuvinte, ci vorbe; nu vorbe, ci palavre; nu palavre, ci lozinci.”

Peste toate s-a cernut asupra cetăţii noastre, ieri, un strat de zăpadă. Mai subţire ca în iernile de altădată, însă suficient de gros ca să ne bucure. Pe sub fulgi de nea am plecat şi noi spre centru, să îl întâlnim pe SD. Astfel, Theodor a mai exersat la pian. A învăţat să deosebească grupurile mici de grupurile mari de clape negre, pentru a nu găsi pe bâjbâite notele do şi fa. A cântat, la prima audiţie, melodiile demo (demissimo) cântate de SD. La sfârşit am asistat toţi trei la o repetiţie a doi elevi (studenţi), care au interpretat, pe rând, Balada nr. 4 de Chopin.

Seara au trecut pe la noi G şi C. Timpul a zburat cu ei de vorbă. Una din întrebările lui C m-a încurcat un pic. Voia să ştie de unde precuparea mea pentru problematica asta, a – zice el – credinţei, pentru filme cu „miez duhovnicesc”. I-am spus că persoanele de contact, vinovate nemijlocit pentru „virusarea” mea sunt, de ani buni, up the skies: Dostoievski, Tarkovski, Steinhardt. Nu m-am gâdit niciodată să „leg” firele şi să pun degetul pe „secunda 1” a credinţei mele sau, mă rog, a interesului meu în această problemă. O ipoteză ar fi chiar zorii copilăriei, când bunica (din partea tatălui) îmi spunea că în boabele de grâu îl putem vedea pe Dumnezeu. Fascinat de idee îl căutam – în zadar – pe Părintele Luminilor pe boabe de grâu. Apoi a urmat la grande séparation (divorţul – cu tam-tam al părinţilor) şi, de atunci, quest-ul de aflare a tatălui. De bună seamă că un rol deloc minor l-au jucat şi întâlnirile cu Şerban M, cu Constantin T, cu Victor Laudacescu – încercări mai mult sau mai puţin reuşite de a-mi cultiva „pietatea filială”. Negreşit, „datele” mele m-au ajutat mult să mă ataşez de viziunea lui Tarkovski – şi el cu familie pierdută (pe când avea cinci ani şi părinţii lui s-au despărţit). Cultul sau cultura sunt, iată, refugii şi chiar mai mult decât atât. Făcând un bilanţ, pot spune că momentele cele mai fericite le-am trăit când am avut sentimentul puternic, deplin, că somebody up there loves me, după cum clipele cele mai sumbre mi le dă sentimentul pierderii acestei stări (Simone Weil: Cel mai teribil paradox al libertăţii creştine este că a fi ales de Dumnezeu înseamnă a fi părăsit de el), gândul că suntem părăsiţi, că Gott ist tot. Până una alta, mă întorc la Steinhardt, la al său Jurnal al fericirii: Creştinismul nu-i nici acru, nici temător în faţa vieţii. Nu propune o fugă, ci altceva, nespus mai greu şi mai eficient: transfigurarea. Acest ceva e temerar şi măreţ. Dar să nu se creadă cumva că prin creştinism ne este vătămat egoismul: la drept vorbind, a fi bun e cea mai egoistă dintre soluţii, investiţia care asigură dobânda cea mai ridicată.