Somnul insulei

Primesc, acum câteva săptămâni, o epistolă îndelung aşteptată de la una din persoanele cele mai dragi mie – un mare actor de teatru şi film retras la o mănăstire. Între altele, acest monah mă încurajează şi mă îndeamnă să am putere, discernământ şi răbdare în lupta cu elevii pe care-i am pe „pluta” mea. „Dacă vor fi puţin atenţi – spune el - s-ar putea să înceapă chiar să le placă şcoala”, încredinţându-mă că mă consideră „profesor bun şi de nădejde”, care poate „să-i ajute pe copiii români să-şi afle şi să-şi dezvolte identitatea.” Discernământul şi răbdarea sunt tot ce-mi doresc şi eu, ca dascăl - partea cu identitatea „copiilor români” is harder to swallow. Alecu Russo avea dreptate: „De mult ce ne vom lăuda, de mult ce vom huli celelalte neamuri, românii vor socoti că sunt buni şi mari din născare şi se vor cufunda iarăşi în somnul lor cel adânc”. It’s high time they woke up pare a spune autorul Cântării României (cartea, nu fenomenul de masă ce a cunoscut o amploare de proporţii în deceniile şapte şi opt).

O colegă profesoară îmi trimite pe e-mail un editorial de Mircea Cărtărescu în care e vorba despre starea de paragină a întregului sistem educaţional din România. „O educaţie dezastruoasă, o lipsă de principii morale şi de valori pe care să le transmitem mai departe fiicelor şi fiilor noştri ne-a transformat în ochii lumii – scrie autorul Orbitorului - într-un popor de barbari, de hoţi şi de ucigaşi, aşa cum noi înşine, exasperaţi de monstruozităţile pe care românii le comit zilnic în lume şi acasă, am ajuns să ne considerăm.” Şi continuă, referindu-se la falimentul familiei româneşti, ca instanţă formatoare: „Copiii sunt tot mai lăsaţi de izbelişte, la jocuri video, la televizor şi pe stradă. Şcoala românească îşi propune, pare-se, să te scoată un soi de Leonardo da Vinci, doctor în toate ştiinţele şi artele, dar nu să facă din tine un om întreg. La sfârşitul ei poţi şti, eventual, diferenţa dintre un atribut şi un complement, dar nu şi diferenţa dintre bine şi rău.” Reacţia presei străine faţă de „invaziile barbare” de la est la vest? „Masa românilor cinstiţi e umilită zilnic de noile dovezi de barbarie pe care ziarele străine ni le vâră sub nas: noi furturi, noi violuri, noi crime, noi înşelăciuni. Cutare boxeri din lotul olimpic au furat căciuli şi mănuşi în America, cutare bestie a violat la Roma o femeie care ulterior a murit. Cutare poliţist şi-a omorât nevasta. Aflăm despre trafic de carne vie şi de droguri, de fraude pe internet, de ce cu mintea nu gândeşti, şi peste tot vinovaţii se dovedesc a fi fost români. Să nu ne păcălim pe noi înşine. Problema imaginii noastre în lume – îşi încheie Mircea Cărtărescu editorialul - nu sunt nici ţiganii, nici câţiva scelerati care fură, ucid şi violează, nici şovinismul italienilor sau al englezilor. E falimentul nostru moral, e lipsa cinstei şi a corectitudinii din obişnuinţele noastre de fiecare zi. Decăderea noastră ca popor, vizibilă în sfera politică în interior şi-n imaginea noastră mai rea ca oricând în afară, este produsul absenţei frânelor morale la un număr copleşitor de români, victime ale unei lipse cronice de educaţie.”

Primesc de la un amic un volum ce numără preoţii ortodocşi care au trecut prin temniţele comuniste – unii au parte de-o prezentare consistentă, alţii doar de două rânduri. Cartea – o apariţie editorială necesară, fără îndoială - este prefaţată de o înaltă faţă bisericească ortodoxă din România – prima, zice-se, care şi-a recunoscut public colaborarea cu Securitatea. Ar fi fost frumos ca acest volum să fi fost însoţit de o addenda (măcar) cuprinzând numele preoţilor ortodocşi care au colaborat cu puterea în anii obsedantului deceniu şi după aceea, până în 1989. Nu ştiu dacă ar fi fost mai scurtă decât lista cu preoţii întemniţaţi. Deocamdată această listă este considerată „inoportună” şi nu s-a publicat – să nu se sperie oamenii, să nu se smintească. Mai bine să existe suspiciuni, dar şi mai bine – spun dreptcredincioşii în cor – este să nu ne mai gândim atâta la ce-a fost, să uităm şi să iertăm. Pe cine să iertăm? Who cares. Pe popii turnători anonimi. (De ce ar exista – după războaie - numai soldaţi necunoscuţi, nu şi popi turnători anonimi?) Nu ştiu când anume s-a produs acea „mutaţie morală” la poporul român - dacă nu cumva formularea sună prea pompos şi prea generalizant – care a transformat credinţa ortodoxă în obiect de artizanat (şi, nu de puţine ori, de împăunare). Să se fi întâmplat în timpul cotropirii otomane, în timpul vremurilor fanariote, în timpul dictaturii comuniste, în fiecare din aceste perioade? Cert este că – pentru mine – lumea în care mă mişc este una „în evantai”, pluralistă, multi-etnică şi multi-confesională – aşa o văd eu, cel puţin, din acest colţ de ţară. De aceea – revenind la epistola despre care aminteam mai sus - cred că efortul de a-i ajuta, ca profesor, pe copiii români să-şi afle şi să-şi dezvolte identitatea e mai anevoios ca oricând, cu atât mai mult cu cât n-am descoperit pricina pentru care „occidentul” ne-român şi ne-ortodox trebuie condamnat în bloc, ori „ţara românească” ridicată în slăvi după modelul adrianpăunescian - înfloritor pe vremea când manifestările strident populiste şi patriotarde gen Cântarea Românei erau singura cântare oficială.