God bless America! Petre Ţuţea despre americani: M-au întrebat unii care sunt foarte filoamericani ce cred despre americani. Sunt lăcătuşi cosmici, domnule, le-am zis. India, de pildă, este inferioară tehnic Americii. Nici nu-ncape îndoială: America o bagă la jiletcă. Da' spiritual America e Ghana; pe lângă India, e primitivă. Eu nu pot fi americanofob decât în ceea ce priveşte descompunerea religioasă în secte. În belşugul de acolo nu poate apărea o gândire teologică. Americanii n-au vocaţie; îl invocă pe Dumnezeu doar ca să le binecuvânteze prăvăliile. Ei gândesc negustoreşte. Exercită stăpânirea lumii doar la casele de bani.Problema – mi se pare – e alta: cum se mai putea evita „descompunerea religioasă în secte”, o dată ce a apărut în lume momentul 1054 (precedat de numeroase frământări şi fărâmiţări de mai mică amploare), iar apoi, cinci veacuri mai târziu, momentul Martin Luther – crucial pentru pluralismul interpretărilor ulterioare ale Scripturii – plus momentele ce au produs noi şi noi dezbinări din Corpus Christi (eclesia)?
În mod asemănător, încă o obiecţie: cum să previi sau să eviţi căsătoriile inter-confesionale şi inter-etnice, iar o dată ce ele constituie o realitate, cum să mai fii un fanatic naţionalist? Totuşi, îi dau dreptate lui Ţuţea atunci când spune că naţionalismul poate fi practicat şi cuviincios şi îl citează pe Vasile Pârvan: Etnicul e punct de plecare şi universalul punct de sosire. Am avut şi eu o „perioadă naţionalistă” în copilărie, înainte de a mă întâlni cu Al. Russo, al cărui comentariu despre naţionalismul românului mi-a rămas până azi un reper: De mult ce ne vom lăuda, de mult ce vom huli celelalte neamuri, românii vor socoti că sunt buni şi mari din născare şi se vor cufunda iarăşi în somnul lor cel adânc. Pot spune deci că înţeleg vorbele lui Ţuţea: Eu, ca naţionalist, am gândit multă vreme că naţiunea e punctul terminus al evoluţiei universale. Când dispar popoarele, intrăm în Turnul Babilonului. Senzaţia – tot mai puternică – pe care o am e că deja suntem în Turnul Babilonului. Probabil că atunci, la începutul anilor 90 încă mai era loc pentru utopii nevinovate (gen: Dumnezeu e român. Sau dacă nu, sunt împotriva lui! sau: Poporul român este aşa cum sunt pomii, cum sunt animalele, cum e regnul mineral sau vegetal sau animal...Ce face poporul român e mai puţin important decât faptul că el este pe lume) marca Ţuţea...Să fi trăit el încă 10-15 ani (cel puţin) să vadă ce bucură azi poporul român (în a cărui limbă şi geniu intelectual credea): telenovelele, manelele, meciurile de football, distracţia fără nicio pretenţie intelectuală, atmosfera din mall-uri, centre comerciale, hypermarkets etc., maşinile sport din import, filmele americane. De fapt, după rezultatul alegerilor din mai 1990, a spus-o chiar el: România e un loc viran.
5 comments:
frumos, un singur amanunt aş vrea sa-l nuantzez... fapul de a privi meciurile de fotbal desigur că-l imparţim multi. Nu ştiu daca le fel se întampla si cu celelalte enumerate insa în cazul fotbalului nu toţi cei care-l privesc sunt obligatoriu mârlani. O gramada de oameni pe care-i pretuim urmaresc meciuri de fotbal cu incantarea cu care stai fara sa clipesti in fata unui spectacol bun. In ce ma priveste, lipsit de discrentamant, mie mi se pare ca urmaresc intr-un meci de fotbal mai mult decat arta, insasi viata, asa cum in arta de multe ori e numai intuita, sugerata, indicata discret. E atat intamplare intr-un meci de fotbal - dincolo de schemele de joc pregatite, de defensivele imaginate pentru a contracara stratagemele adversarului, de planurile tactice, de cunoasterea in amanunt a posibilitatilor de actiune ale partenerului de intrecere etc - incat nu pot concepe alt prilej mai potrivit de manifestarea a providentei divine. In acest joc controlat de cunoasterea pertinenta a antrenorilor, de exercitiul bine antrenat al jucatorilor, de zecile de mii de ochi din tribuna, de milioanele sau sutele de milioane de telespectatori de multe interese financiare sau de orgolii, tocmai aici, in vazul lumii, in miezul ei pasional si mizer, in inima dependentelor noastre nevrotice si a atasementului nebunesc pentru aceasta lumea pieritoare si pentru placerile ei pasagere... aici imi pare ca in fiecare clipa El ravneste sa se arate... Nu degeaba unele stadioane celebre se numesc temple (ale fotbalului, religia noastra curenta), caci ele prilejuiesc aratarea Sa, sunt siturile unei teofanii.
Desigur, ca in oricare alt fapt de viata, caci io cred ca se arata pste tot si intreagă viaţa noatră este o hierofanie, noi regularizam intmaplarea folosindu-ne de statistica, de preferinte, de interpretari, de simboluri, de nervi, de deceptii... precum orice incercare a lui de a ni se face cunoscut, noi reificam, marginim intr-un camp recognoscibil noua insurgenta "celui cu totul altfel".
De aceea, acesta nu este un elogiu, un omagiu, o pledoarie encomiasta, ci numai o apologie...
Fotbalul nu e mai lipsit de viata decat viata de El.
Sa-l asteptam pe Hristos
ces
ce sa spun? daca football-ul e o religie si daca exista providenta acolo, e clar ca eu sunt - once more - pagan covins. pentru mine el reprezinta manifestarea spiritului agresiv (exact functia pe care o indeplineau strigatele suporterilor de pe stadionul nevazut din RECONSTITUIREA, acea lume dezlantuita dupa terminarea partidei, sirul nesfarsit de spectatori si reactiile lor brutale) plus o serie de aranjamente si de vedetisme. e foarte posibil ca football-ul sa aibe 'poezia' lui salvatoare. dar ea imi este, deocamdata, necunoscuta, asa cum, poezia din poemele muzicii electronice "necomerciale" este necunoscuta, negustata (sau, mai bine zis, nedigerata) de cei inca in conflict cu muzica progresiva pe synthesizer. o diferenta tot exista: ambianta receptarii si "degustarii" difera net, cred. multime dezlantuita, injuraturi, ultraj etc. pe de o parte si intimitatea auditiei muzicale pe de alta. so, once again the old english saying is true: one man's meat is another man's poison.
da, exact cum spui este lumea fotbalului, ba chiar am citit descrieri mult mai putin magulitoare... inca cum altfel e lumea in maruntaiele ei?... cum suntem noi altminteri decat asa?... sau crezand ca suntem altfel mai putem oare miza pe pocainta? Cum am putea, smeriti fiid, sa vedem mai clar deficientele, insuficientele, greselile altora, manelisti sau homosexuali, nationalisti sau masoni, fundamentalisti sau relativisti, fotbalisti sau spectatori, ingenui sau pacatosi?
Io cred ca impreuna cu ei, nici fara unii, nici fara altii alcatuim lumea Lui. Daca fara cieva lumea asta ar fi mai buna.. atunci surplusul, impururitatea sunt eu.
chiar asa. insa io cred ca lumea insasi nu este altminteri decat asa cum o vedem la/in fotbal, iar asa fiind este cea mai buna dintre lumile posibile... si daca ceva o face nedreapta, urata, nedemna, infecta, oribila, mai intai de toate io sunt acela.
Cum altfel putem intelege pocainta daca nu plecand de la sesizarea prioritara a propriilor insuficiente, deficiente, slabiciuni, patimi, micimi? Daca io pentru toate mizeriile mele sper sa pot fi iertat, cum as putea la randul meu sa nu le iert altora lucruri pe care smerenia m-ar indemna sa le vad mai putin grave decat pe ale mele? Asa incat ma straduiesc sa ii iubesc pe microbisti si chiar sa urmaresc traseele mingii in campul de joc cu increderea ca in spatele acestor semnalmente sta un mesaj pentru mine, cum sta in vremea de afara, in faptul ca tramvaiul vine sau nu la timp sau in toate celelalte intamplari ale vietii. Faptul ca io nu le gasesc sensul nu inseamna ca ele sunt absurde precum faptul ca io le calific intr-un fel sau altul nu-mi da certitudinea ca le-am si descopert talcul... Traim intr-o lumea tainica, unde lucrurile care par superficiale pot sa ascunda intelesuri adacnci, iar lucrurile care sunt profunde se oculteaza deseori in dosul rutinei, al banalului, al habitudinilor si uzantelor curente. Profanul, penibilul, ridicolul, rusinea nu poarta mai putina viata in ele decat faptul artistic sau cel sacral, numai sensibilitatea si prejudecatile noastre le discrimineaza negativ, le stigmatizeaza, le invinovateste, le rastigneste...
Plang si la crucea acestor rastigniri... cum spui mai sus... viata mea e asa, pagana, profana, atee... spanzurarea ei pe lemnul judecatii publice ar fi totuna cu "a gasi om" sa ma arunce in apa... ar fi o izbavire.
Hristos insa nu a invinovatit pe nici unul dintre pacatosi, cum frumos citai din Steinhardt intr-un post anterior, dimpotriva s-a invinovatit pe sine pana la moarte pentru a pacatul nostru. Iar daca a facut-o o data trag nadejde ca o va mai face inca o data si pentru celelate pacate ale mele. Şi daca el sper s-o facă in privinţa păcatelor mele cum aş putea io să n-o fac, adică sa nu iert "greşalele" celor care nu-mi impartaşesc preferinţele de gust, cu atat mai mult cu cat experinenta nu ma indreptateste sa spun c-am gustat din adevarul lucrurilor.
Asa ca pe de o parte as merita, asemnea lui Barabas, sa fiu rastingnit in urma unei judecati publice sau as putea fi iertat potrivit Judecatii Sale... oricum ar fi nu pot sa spun ca in vreuna dintre situatii pronia lipseste... si de vreme ce pana si intr-o viata seaca si plata ca a mea... El isi gaseste loc... inseamna cu atat mai mult ca in vietile celorlalti sau in "vieata lumii" Dumenezeu nu lispeste.. iar ca pana si prin judecatile mele pripite si prostesti, de microbist, El lucreza binele si desavarsirea. Slava. Salve. ces
In privinta comentariilor trimise de tine despre football marturisesc ca nu prea inteleg unde bati. Intuiesc ca despre altceva doresti sa scrii, dar mai mult nu inteleg. Oricum, nu ma refeream la virtutiile participarii la un match (ca jucator sau spectator), ci la conotatia negativa si isteria pe care spectacolul fotbalistic o genereaza adesea. In ceea ce-i priveste pe sportivii sau suporterii interesati si de arta si frumos, nu doar de arta si frumosul din sport, numai de bine.
De buna seama ca lumea, „in maruntaiele ei” este corupta. But that’s beside the point. Lumea e, intr-adevar, un mozaic. Nu cred in ideologiile care vor s-o uniformizeze. Atata doar ca, in aceasta lume, ma socotesc printre cei care – asemenea visatorilor de felul lui Lennon – imi imaginez mai putina intoleranta si mai putin zgomot. Era, de fapt, vorba de zgomot si furie vs. Muzica si Poezie. Nu cred ca se pune problema persecutarii sau intolerantei fata de fotbalistii zgomotosi, fata de manelisti, fata de fundamentalisti sau fata de ‚pacatosi’. Mai degraba, daca e tot vorba despre persecutari, cred ca cei care cauta linistea sunt cei pagubiti si poluati fonic (cel putin) de zgomot, violenta, urlete. Cand o sa ajung la saturatie datorita volumului excesiv de suparator de pe stadioane unde concerteaza un Vangelis ori Jarre (ori, de ce nu, chiar orchestre simfonice) o sa spun ca intre meciurile de football (cu toata propaganda zgomotoasa aferenta) si muzica electronica (sau simfonica) se poate trage un semn de egalitate.
Nu e vorba de a judeca sau contabiliza deficiente, ci pur si simplu de manifestarea unui anumit fel de sensibilitate, de respectarea intimitatii, de o anume manifestare a bunului simt. In privinta categoriilor pe care le-ai enumerat („manelisti sau homosexuali, nationalisti sau masoni, fundamentalisti sau relativisti, fotbalisti sau spectatori, ingenui sau pacatosi”) stii bine ca nu le pun pe toate in aceeasi oala si nici nu am o pozitie „ortodoxa” despre ele, drept care sunt catalogat drept „eretic”. So what? Chiar cred ca ASTA e lumea, CU TOTI ACESTIA (si inca altii, nenumiti, pentru ca it takes ALL SORTS to make a world) for ever and unto the ages of ages. Restul sunt insulele noastre de frumos si de oxigen pe care ni le construim fiecare in acest Babel care e lumea, potrivit celor 21 de grame de suflet si de toleranta pe care le avem fiecare.
Post a Comment