Hypnosis

Am primit, prin anul 2004, o broşură (by Anonymous, of course) intitulată Televizorul – „Pomul oprit”, al binelui şi al răului, din vremurile noastre. Dacă atunci mi s-a părut scandalos acest gest al actorului ajuns monahul Valerian DP de a mă determina (oarecum voalat) să renunţ la televizor, cu trecerea anilor m-am văzut în situaţia să aleg să rămân - o vreme, cel puţin - fără el. Şi n-aş putea spune că regret.
Rămân însă la părerea (enunţată explicit şi în acest booklet „ideologizant”, venit tocmai de la mănăstire) că televizorul, în sine, nu este nociv. Atâta doar că este nevoie de tot mai mult discernământ pentru folosirea lui. Ori omul zilelor noastre îşi dezvoltă şi foloseşte tot mai puţin discernământul, drept pentru care programele TV au putere tot mai mare asupra minţilor oamenilor. Deşi, ne-am putea întreba acum, nu cumva televizorul riscă să cadă în desuetudine, câtă vreme ce majoritatea tinerilor / familiilor au acasă internet – „armă” infinit mai (potenţial) distructivă decât zapping-ul în faţa ecranului TV? Nu cumva firea lucrurilor – în speţă progresul de neoprit al tehnicii – este „de vină”? Un posibil răspuns vine de la Tarkovski, care în Solyaris vorbea despre moralitatea (horrible dictu) cunoaşterii, dând ca exemplu ce s-a-ntâmplat la Hiroshima.

Cu sau fără televizor, un fapt rămâne de actualitate: fără ruşine lăsăm ochii noştri să privească – insistent, repetat, voluptuos – la ceea ce, aşa cum spunea cândva Constantin Noica, nu se cade a privi nici chiar atunci când nu te vede nimeni. „Nu lăsa ochii tăi să vadă deşertăciuni, căci slobozenia omoară sufletul” – spuneau şi Părinţii Bisericii din vechime. Dar cine s­ă-i mai audă şi să-i mai asculte astăzi? De actualitate rămâne şi întrebarea: cum se mai vindecă de imagini (provocatoare, manipulatoare) o minte care s-a deprins a privi la deşertăciuni, care s-a obişnuit să caute numai scene / situaţii „picante” din viaţa personajelor – scenele de sex, de violenţă (adesea şi în deenele animate) extreme / hardcore. Se caută, cu o nesăţioasă poftă sălbatică, senzaţii tot mai tari. Cum se formatează "hardul" privitorului atunci când se supraîncarcă, până la intoxicare, cu imagini destinate, chipurile, doar adulţilor? Care să fie drumul înapoi?...Fiecare cu norocul său.

A vorbi tinerilor de azi despre frumuseţea cărţilor, despre plăcerea lecturii şi despre poezie, despre relaţia cititorului cu cuvântul echivalează cu a vorbi într-o limbă străină – mesajul lui Ray Bradbury / François Truffaut din 451 Fahrenheit pare - however strong and overwhelming - pur şi simplu o şaradă inutilă şi plictisitoare. Şi asta pentru că acest limbaj (comunicarea prin cuvântul scris) nu se mai ştie - generaţiile tinere nici n-au apucat a-l deprinde (şi atunci de unde să poată să-l regrete, să-l apere, să-l îndrăgească?), iar limbajul audio-vizual actual este compus aproape exclusiv din clişee – „uzina de vise” de la Hollywood (producătoare a peste 90% din filmele care ajung pe ecrane ori la TV) e in charge şi fabrică non-stop vise sau coşmaruri (vezi ironia din cartoon-ul Monsters inc.) ce satisfac gustul dulceag pentru melodramă ori apetitul pentru „subiecte tari”, „de acţiune”. Desigur, apar şi altfel de filme, există şi zona underground, "independent" însă acestea nu ajung în main stream şi nu sunt cunoscute decât de – cel mult – o mână de connoisseur-i. Glamour, violence, action, porn & deconstruction rule.

Ce au toate acestea în comun cu ceea ce însemna odinioară exprimarea - responsabilă, matură, personală - prin mediul cinematografic, cu „aurul filmului”? Virtually nothing. Au în schimb un ritm frenetic, demenţial, mereu depăşit a bout de souffle de noile generaţii de cineaşti, care mai de care mai "reformatoare", mai "inovatoare" astfel că un regizor inovator (acum devenit clasic) precum Jean-Luc Godard e considerat, la început de sexol XXI, prea monoton (prea „sofisticat” & thought provoking) de teribiliştii de serviciu ai industriei cinematografice. Derizoriul câştigă teren şi-n cinematografie. Pe zi ce trece se lansează pe piaţă filme tot mai „independente” faţă de tradiţiile culturale (pre)moderne, faţă de tradiţia şcolilor de film din secolul XX. „Independenţa” se manifestă şi faţă de tradiţia bunului simţ, însă cine mai stă azi să reflecteze la bunul simţ? Ce-a mai rămas din el?

În vremurile pluraliste de azi bunul simţ nu mai e an issue, e tot mai greu de definit şi de aplicat. Deunăzi am făcut observaţie unui elev de liceu care a venit la şcoală cu maşina (străină, evident) şi – ca de obicei – a ţinut morţiş ca întreaga şcoală şi vecinătate să afle că el are un ghetto blaster în maşină. Tremurau geamurile şi jaluzelele ca-n ritmurile drăceşti din clip-ul Shoot the Dog, al lui George Michael...Voind să se convingă şi el că a pricinuit deranj, a a coborât la maşină şi a dat din nou drumul la muzică. A revenit. Geamurile şi jaluzelele au reînceput să vibreze, dar fără s­ă-l ruşineze pe elevul turbulent. „Asta e muzica tare? Mie mi se pare ceva normal.” Avea dreptate, din punctul lui de vedere e ceva normal, dacă aşa face mereu. E ca şi cum i-ai cere unuia care fumează pe stradă ori într-un spaţiu public, să stingă ţigara pentru că respiri şi tu, nefumător, fumul lui.

Până una-alta rămânem învăluiţi de fum şi de fumurile atâtor programe, canale TV etc. Atunci, în acel ceas de taină - dacă avem puterea să ne pregătim spre a o lăsa să-şi facă lucrarea în inimile şi-n minţile noastre - Ruşinea (ca semn al recunoaşterii Frumosului) ne va salva de înşelare.