Sonată de primăvară

Seara, recital de sonate pentru pian (Sandu Sandrin) din Beethoven (Sonata op. 26), George Enescu (Sonata op.24) şi Chopin (Mazurcile op. 24, op.33; Scherzo nr.3, op.39; Nocturna nr.1, op.27; Balada a II-a, op.47). În pauză a venit lângă noi un personaj bizar, nelipsit de la concerte: o doamnă îmbrăcată întotdeauna pestriţ, încălţată doar în...şlapi (fără ciorapi!), postată de regulă în primul rând. De multe ori adoarme în timpul concertului, se trezeşte la terminarea execuţiei lucrării şi atunci aplaudă frenetic, cu mâinile peste cap. Alteori o surprinzi „dirijând” cu mâinile şi mişcându-şi capul în rimul melodiei. Când Theodor a început să vorbească mai tare, m-a apostrofat, cerându-mi să-l las să spună ce are pe suflet că e pauză. Apoi Theodor a început să se legene şi să dea din picioare. Nimic serios, totuşi. Sesizând pesemne comportamentul lui, femeia – fără să mă privească - a zis, înţelegător: „Aşa e viaţa...O să se vindece.” Eu am tăcut, n-am zis nimic. N-am înţeles prea bine la ce se referea - e posibil să fi observat his visual impairment. După concert, pe când ne îndreptam spre staţia de tramvai de la Catedrală (în faţa căreia s-a oprit, a privit-o solemn cum stătea luminată ca un fel de Disneyland, şi şi-a făcut cruce în timp ce s-au pornit clopotele să bată de ceasurile nouă), ne-a ajuns din urmă şi - atunci când ne-a depăşit - a rostit: „E tare drăguţ copilu’!” În tramvai, a urcat înaintea noastră şi când ne-a zărit s-a ridicat de pe scaun şi ne-a cedat locul.
Raluca e acum la Budapesta, după viza pentru Taiwan. O aşteptăm mâine înapoi.

Pe străzi, explozii de magnolii albi în floare.