Dinu Manolache R.I.P.

Pe Dinu Manolache († 1998) l-am văzut prima oară în 1979, în Cine mă strigă? – un filmuleţ de Letiţia Popa despre reintegrarea în societate a unei tinere muncitoare ce fusese condamnată (pentru „imoralitate”) cu şase luni pedeapsă la locul de muncă. Nurii personajului (interpretat de Mărioara Sterian) atrăgeau mulţi admiratori – între ei şi simpaticul personaj jucat de Dinu Manolache. Prin 1981 l-am revăzut în Semnul şarpelui – ecranizare de Mircea Veroiu după Mircea Micu. Juca acolo pe Simion Handrabur, fiul unei hangiţe aprige - asemenea Marei lui Ioan Slavici, interpretată pe ecran tot de Leopoldina Bălănuţă (în Dincolo de pod) – ce apare convingător doar în două secvenţe: la început (când pleacă pe front) şi la final (când se întoarce, găsindu-şi nevasta recăsătorită cu un alt bărbat). Filmul care l-a consacrat a fost Fata morgana (1981), unde îl juca pe fiul fustangiu al unui director de şantier ce, după ce alege (împotriva aranjamentelor părinţilor) să plece în armată, este bântuit de amintirea unei fete pe care a sedus-o şi abandonat-o înainte de incorporare. Subiect, desigur, melodramatic, cu mare priză la public şi un soundtrack ce a făcut furori la vremea aceea. L-am revăzut apoi în 1982 în Rămân cu tine – rol de ţăran resemnat şi cu un umor hâtru. Alt filmuleţ ce m-a cucerit (aveam doar 14 ani) a fost Mult mai de preţ e iubirea, unde juca alături de Rodica Negrea, partenera sa din viaţă. Ţin minte că mi-a plăcut mult şi muzica lui Vasile Şirli. Tot pe atunci l-am văzut in the flesh în hit-ul Teatrului Mic după Dinu Săraru, Nişte ţărani (alături de Mitică Popescu şi Carmen Galin). Peste câţiva ani (în 1987) l-am revăzut – alături de Ştefan Iordache, Leopoldina, Carmen Galin, Florin Călinescu) în Amurgul burghez, montat de Dan Piţa (după piesa lui Romulus Guga) la Teatrul Mic. Aveam să-l revăd abia în 2002, când s-a lansat postul TV România Cultural, în filmul Fii cu ochii pe fericire. Era ultimul său rol: un pictor român (Petru), refugiat la Paris, venit în ţară să participe la reuniunea de clasă, cu ocazia a 20 de ani de la terminarea liceului. Este singurul personaj (în afara lui Mihai Nica, jucat de Dragoş Pâslaru) pe care anii ce au trecut în zbor nu l-a urâţit. Asemenea personajului său, Dinu Manolache (în timpul filmărilor grav bolnav de cancer) va fi rostit şi el, către interpretul lui Mihai Nica: Tu te temi de bătrâneţe? Eu mă tem...că n-o s-o mai apuc.

Dragos Pâslaru îmi povestea că a încercat (în timpul turnării filmului făcut împreună cu Dinu) să-l ducă la Frăsinei, la ava Ghelasie - duhovnicul său. Răspunsul neaşteptat dat de Dinu Manolache a fost ceva de genul „No, thank you": Eu l-am cunoscut pe Dumnezeu prin suferinţă şi nu aş vrea să-l pierd. Nu doresc să mă întâlnesc cu avva Ghelasie. Fii cu ochii pe fericire se termină în ton de elegie: cei doi prieteni care au refuzat „rinocerizarea” se retrag, dicret, din cadru, pe malul lacului Snagov. Pentru interpreţii lor acesta avea să fie ultimul act şi ultimul film. Unul s-a suit la stele, celălalt s-a retras la mănăstire să-şi afle, acolo, pacea sufletească. Fade to black.