Lost innocence

Am revăzut cu elevii mei din anul terminal The Player. Cinismul lui Altman este, aici, întrecut numai de cinismul producătorilor reali (pe care îi satirizează), al celor care au produs acest film-oglindă. Sau poate film-termometru, căci înregistrează cu exactitate pojarul derizoriului din gustul publicului contemporan. De fapt The Player nu este - aşa cum s-ar părea - producătorul, ci spectatorul – mai suveran şi mai răsfăţat ca oricând.

La recitalul de sonate (pian: Dragoş Mihăilescu, vioară: Corina Belcea Fisher şi Joshua Fisher) s-a cântat din Beethoven (Sonata pentru vioară şi pian nr. 5 – Sonata Primăverii), Debussy (Sonata pentru vioară şi pian), Prokofiev (Sonata pentru două viori), Brahms (Sonata pentru vioară şi pian nr. 1op. 78). Primele acorduri din segmentul Allegro din Sonata primăverii îmi amintesc, involuntar, de o scenă comică din Love and Death, cu Diane Keaton şi Woody Allen: flirtul Soniei cu violonistul care o acompaniază, sub ochii închişi ai soţului ei încornorat – un obsedat de comerţul cu heringi. După recital am fost la un Chinese restaurant împreună cu Metty. Ne-am ghiftuit cu porţii mari de pui şi orez. Hot, of course.

Cu elevii mei mai mici (ten graders) am revăzut un film românesc din 1989: Flăcări pe comori – poate unul din cele mai reuşite ale regizorului Nicolae Mărgineanu. Inspirat din scrierile lui Ion Agârbiceanu (ecranizate şi de Mircea Veroiu în Duhul aurului – 1974), filmul îmi pare acum niţel cam greoi ca ritm. Imaginea lui Vlad Păunescu (ultimul film al său, ca director de imagine) e un regal. La fel şi casting-ul: Mircea Albulescu, Claudiu Bleonţ, Remus Mărgineanu, Mircea Diaconu, Doru Ana, Ion Haiduc, Valentin Uritescu, Imola Gaspar sunt toţi „de acolo”. N-am înţeles prea bine opţiunea pentru Ana Dincă. Tema muzicală a filmului este o prelucrare (uncredited) a lui Cornel Ţăranu după muzica lui Howard Shore de la The Duellists. Flăcări pe comori a fost politically correct în perioada premergătoare evenimentelor din 1989, când dădea bine să predici contra îmbogăţiţilor, moşierilor, mercenarilor şi pro sărăcie. Dar în ziua de azi? „Cine a trăit cât de cât atent şi mai ales senin în comunism îşi dă seama – scria Noica în Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru - că se ajunge la un rezultat ciudat, în aparenţă: revoluţia aceasta, este în ultimă instanţă, în favoarea bogatului, iar nu a săracului; căci bogatului i se ia bogăţia ceea ce nu e mare lucru, pe când săracului i se ia idealul de îmbogăţire. Dar un om frustrat de ideal – ceea ce la acest nivel înseamnă: sens de viaţă – este desfiinţat într-un fel. Înlăturând individul, comunismul a înlăturat scopul, suprem, astfel întregul său demers, s-a desemantizat.” Toată povestea „cu tâlc” a preotului-scriitor Agârbiceanu („înlăturarea idealului de îmbogăţire”) pare acum – more than ever - desuetă, pudibondă. Tânărul revoluţionar (viitor student la filosofie şi litere) interpretat de Bleonţ promite că vine s-o ia de nevastă pe fata moşierului Rodeanu (căruia îi plăcea să se fălească: „În părţile astea numai Dumnezeu e mai bogat decât mine...dar numai cu un zlot!”). Îşi împlineşte vorba într-o zi nefastă pentru Rodeni: casa le e scoasă la licitaţie, iar trufaşul proprietar de mine şi moşii a ajuns la fundul sacului. În aceste împrejurări, într-o zi ploioasă, junele amorezat vine cu un sac adevărat pe post de umbrelă şi, ca-n filmele mute ale lui Buster Keaton (de unde – mai ales din The General – Bleonţ a împrumutat nişte gaguri), vorbeşte din semne şi priviri cu iubita lui, care „făr-un fir de aţă de la tată-său” intră în sac, îşi dă jos hainele şi se cuibăreşte apoi în ascunzătoarea de pânză, cărată-n spate - nu fără opinteală – de „domnişorul” ei ce caută bogăţia-ntr-altă parte decât în galbeni. Una din elevele mele a întrebat de ce a fost nevoie să-şi ascundă fata nurii când şi-a dat jos hainele, de ce nu s-a despuiat în faţa lui Bleonţ...Ideea de puritate, de sfială şi de pudoare este, iată, o noţiune dintr-altă galaxie pentru adolescenţii de azi (infinit mai precoce, mai „emancipaţi”), cu toată pornografia lumii at a click distance.

P.S. Constantin Noica, în Jurnal filosofic, despre puritatea românească: „Când omul moare, spune o legendă, de a fost trupul fără păcat, sufletul îl sărută de sus până jos şi zice: Trupule, floare, cum m-ai purtat tu pe mine şi m-ai păzit! Un freudian de azi ar analiza afirmaţia cu sărutul de sus până jos. Dar să lăsăm pentru o dată lucrul în puritatea lui. Doar e o legendă, şi încă una frumoasă.”