Monahul Valerian – drumeţ în calea lupilor

Prin 1988 se desfăşura proiectul Drumeţ în calea lupilor – filmul lui Constantin Vaeni despre sfârşitul vieţii lui Nicolae Iorga. Construit pe libretul declamativ şi apăsat ideologic al unui notoriu nomenclaturist (scenariul: Nicolae Dragoş – redactor la ziarul PCR, Scânteia), filmul are câteva atu-uri: imaginea (Vlad Păunescu), muzica (Cornelia Tăutu), actorii (Valentin Teodosiu, Dragoş Pâslaru, Mariana Buruiană, George Alexandru, Mihai Dinvale). Întâlnirea cu rolul de căpetenie a „lupilor” (Horia Sima) avea să fie premonitorie pentru desfăşurarea duhovnicească ulterioară a actorului Dragoş Pâslaru.
După ce filmul a fost lansat pe ecrane abia în primăvara anului 1990, interpretarea sa avea să fie abil folosită politic. La mineriada cu urmări tragice din iunie 1990, poze cu Dragoş Pâslaru îmbrăcat legionar (cum îi cerea rolul Horia Sima) erau busola de care minerii (well, whatever they were) s-au folosit pentru a ajunge la actorul adăpostit – spune presa – în sediul PNŢCD. A urmat ceea ce actorul însuşi a relatat în Piaţa Universităţii România (documentarul lui Stere Gulea, Sorin Ilieşiu, Vivi Drăgan Vasile produs de Lucian Pintilie): desfigurarea sa de către, evident, necunoscuţii unei mulţimi dezlănţuite. Povestea actorul despre cum un bătrân (pe care nu îl văzuse în viaţa lui) îl lovea cu bestialitate, în acele clipe de coşmar. Coborârea sa în infern (actorul se pare că a ajuns în moarte clinică, la morgă) avea să fie urmată însă de o înviere, soldată cu nevoia imperioasă de a-şi (re)descoperi identitatea de român şi creştin ortodox. După alte câteva roluri (ultimul, memorabil, în Fii cu ochii pe fericire) de film şi teatru, actorul (care – mereu premonitoriu - l-a interpretat opt ani la rând pe Alioşa Karamazov în montarea lui Dan Micu după Dostoievski, de la Teatrul Nottara) avea să-l întâlnească pe avva Ghelasie de la Frăsinei şi să se apropie treptat de viaţa monahală. Mi se pare tot mai clar: numai coborârea sa la iad, în sângeroasele zile de 13-15 iunie şi imediat după aceea, l-a putut determina să schimbe scena cu mănăstirea. Mai mult, să accepte una din cele mai aspre rânduieli mănăstireşti din România. Pentru foarte mulţi dintre cei „din afară”, hotărârea sa de a îmbrăca straiele monahale for good (acum el este monahul Valerian de la Frăsinei - acolo l-am vizitat, ultima oară, de 2 mai) rămâne un mister de neînţeles. Şi totuşi, iată că anumite experienţe-limită ne poartă pe drumuri nebănuite, ne aşează – tainic, mai presus de cuvânt – pe cale, prefăcându-ne din „lup” în neobosit drumeţ.