Ochi de urs

Pr. Vlasie de la Frăsinei spunea, anul trecut, că actorilor care joacă personaje „negative” riscă să li se lipească pe suflet for ever masca acelor personaje. Am revăzut momentele muzicale din Cabaret (1972, Bob Fosse): Maybe This Time, Mein Herr, Money, Life is a Cabaret. Mesajul hedonist al ultimelor trei pare un afront neruşinat adus cuminţeniei lăsate moştenire din moşi-strămoşi. Dacă strămoşii uitaţi ne povăţuiau întru smerenie şi bună cuviinţă, întru hărnicie şi bună purtare, întru studiu şi – dacă eram în gâlceavă cu lumea – întru asceză, cu instinctul ei ancestral, „dionisiaca” Sally (în interpretarea magnifică a Lizei Minnelli) spune (celor din sala de cabaret, dar chemarea ei trece dincolo de scena berlineză rău-famată şi chiar dincolo de ecran) aşa: „What good is sitting alone in your room? / Come hear the music play. / Life is a Cabaret, old chum, / Come to the Cabaret. / Put down the knitting, / The book and the broom. / It’s time for a holiday. / Life is Cabaret, old chum, / Come to the Cabaret. / Come taste the wine, / Come hear the band. / Come blow your horn, / Start celebrating; / Right this way, / Your table's waiting / No use permitting a prophet of doom / To wipe every smile away. / Come hear the music play. / Life is a Cabaret, old chum, / Come to the Cabaret!” Puritanii sau cristalofilii (acei killjoy „apolinici”) se pot grăbi să arunce anatema asupra Cabaretului, dar echilibrul artistic atins aici de Fosse, ştiinţa de a se opri la limita frivolităţii, de a pune accentele (inclusiv politice) în adaptarea sa (filmul este transpunerea cinematografică a unui succes de pe Broadway, care fusese inspirat de scrierile lui Cristopher Isherwood etc.), geniul de a realiza primul muzical modern (aproape tragic, anticipând cealaltă capodoperă a sa, All That Jazz) conferă acestui film multipremiat o complexitate rar întâlnită în cinema, atunci când „limbajul cinematografic” presupune şi muzica, interpretarea vocală, coregrafia etc. – pentru prima dată, poate, în slujba expresiei şi nu simplei ilustraţii plasticizante şi dulcege.
Că asceza minţii e anevoios de împlinit o spun dintotdeauna cei care au încercat s-o practice. O spune, tot de la Frăsinei, şi monahul Valerian (ex-actorul Dragoş Pâslaru), care – vorbind despre vizionarea de filme la mănăstire - a recunoscut ce efecte devastatoare poate să aibe imaginile-clip din ziua de azi asupra minţii celor care se ostenesc să le cureţe de orice fel de imagini. Să îţi propui practicarea rugăciunii inimii şi să te laşi electrizat de ritmurile şi sonorităţile Cabaretului poate fi, parafrazând unul din filmele care l-au avut ca interrpet principal pe actorul-monah de la Frăsinei, un flirt riscant, o joacă fatală cu „ochiul de urs”, de pe urma căreia - dacă scapi teafăr – te poţi cu greu tămădui – contrar celor afirmate de Sally - doar sitting alone in your room, ocupându-ţi timpul cu cartea (atunci când, asemenea personajului din Zapping, te-a electrocutat supradoza – halucinantă, bulversantă, demonizantă - de imagini) şi cu mătura (semn al ostenelii fizice). Revenind la cele spuse de Pr. Vlasie referitor la „transferul de personalitate”, numai cerul cunoaşte preţul plătit de Liza Minnelli - un artist ce trăieşte on the edge - pentru pactizarea cu filozofia de viaţă a personajului de film care i-a adus notorietatea.
Undeva mai la est de România, în ţinuturile Georgiei se moare pe capete. For some, life is a cabaret; for others, life is - literally - a battlefield. Presa vorbeşte de aproape 2000 de morţi după ultimele bombardamente. Euforia vărsării de sânge – zăngănitul de arme din cuvintele oamenilor nu prevesteşte nimic bun - a trecut, temporar lucrurile s-au mai liniştit, morţii au fost îngropaţi, iar acum se aşteaptă următorul act. Încă nu se ştiu prea multe despre its date & location. Aici, pentru că in the skies nu mai sunt taine.