aseară, fiul meu(Lucian Avramescu)
Doamne Dumnezeule, mi-e sângele palid
şi nu se mai aprinde, e ca un umed chibrit
defilez prin mine însumi ca un general învins
se pare că la cei treizeci şi ceva de ani am obosit
la roata de noroc a întâmplărilor mă simt tot mai singur
în mijlocul unei mulţimi
aud tic-tac-ul încet al sângelui meu
nimeni nu-mi observă respiraţia pietrificată
recele plămânilor minereu
aseară, fiul meu a scris primele versuri
„umanitatea – spune el – are aripile amputate,
stelele stau în genunchi pe plita cerului
iar un pescar pescuieşte
tristeţile omeneşti în legitimitate”
fiul meu a început să scrie aşa cum ai descoperi
iubirea – brusc, tandru, rebel şi fără canoane
la cei zece ani ai săi mi se pare cumplit de matur
versurile sale sunt frumoase şi deloc diafane
foloseşte cuvinte pe care nu le-a folosit niciodată
vorbele, ca o grindină, cad în poemele lui
dacă, Dumnezeule, nu i-aş fi tată
m-aş lăuda că va avea un destin literar
cum râvnesc destui
mi-e sângele, iată, prin vene mai palid
nu se mai aprinde,
e ca un umed chibrit
şi mă bate o bănuială dulce-amăruie
că am îmbătrânit
(din volumul Bună seara, iubito, partea a III-a: Ce sunt oamenii?, Ed. Eminescu, 1987)
No comments:
Post a Comment