Urban capella

De undeva din Bucureşti, unde - pentru cei care au ochi să vadă şi urechi să audă (muzica: Adrian Enescu) - pune la cale vernisajul-eveniment Urban capella, amicul pictor Dan Voinea îmi aminteşte că, de la Velasquez încoace, nici un artist plastic n-a mai fost atât de uluitor ca Francis Bacon. Îi dau dreptate, cu un amendament. Asemenea - de exemplu - controversatului Natural Born Killers (Oliver Stone) din mediul cinematografic, şi picturile lui Bacon mărturisesc, în felul lor, despre ademenitoarele piscuri pe care poate să ajungă artistul „suveran” şi „independent”. Independent mai ales de paradigma de care – mă mustră atât maestrul consacrat al sunetelor (Adrian Enescu), cât şi mai tânărul artist plastic (Dan Voinea) – mă încăpăţânez să mă agăţ. Asta pentru că, continui să cred, vine o vârstă (şi nu ştiu dacă Bacon a mai apucat-o) la care omul, prin voia unui duh ce nu e al „lumii ăsteia”, întelege că există lucruri pe care – vorba filozofului Constantin Noica - nu se cuvine a le săvârşi/spune/gândi nici chiar atunci când nu te vede nimeni, necum să le arăţi, exibiţionist, tuturor şi să faci industrie din asta. E vorba de o anumită ... decenţă, ruşine, sfială care - atunci când există - lucrează cu putere în om (precum în Rugăciune, minunatul tablou al lui Dan, inclus în această expoziţie-eveniment), nu te (mai) lasă pur şi simplu să fii .... „suveran” şi „independent”. Dar – spune el – lumea asta ar fi fost lipsită de multe frumuseţi dacă ar fi judecat lucrurile exclusiv aşa. Eu însă înclin să cred aşa: pericol ca lumea să judece altminteri decât judecă de când e ea lume, nu e. Întotdeauna au fascinat şi întotdeauna vor fascina fărădelegea (asta nu înseamnă că nu există „lege”), devierea (asta nu înseamnă că nu există drum, via), căderea (ce presupune o stare anterioară căderii), necurăţia (care trimite spre ceea ce a fost cândva curat) – toate aceste noţiuni ce desemnează „răul” mărturisind implicit despre bunătatea fundamentală a lucrurilor. Ratarea semnului (hamartia în greacă) presupune prezenţa unui „semn”, înstrăinarea implică o „casă”, o „patrie” unde omul nu se mai află, stricăciunea aminteşte de ceea ce a fost cândva „sănătos” şi „deplin” etc. Complexul de stări pe care ţi-l transmite pictura - halucinantă, uluitoare, tulburătoare, electrizantă – lui Bacon îmi pare că trimite astfel – la modul cel mai înalt - spre înţelepciunea şi duhovnicia uitată a icoanelor bizantine, spre inocenţa lor copilărească. „Profunzime şi inocenţă în acelaşi timp. Da! Incredibil. E ca o rugăciune. Dar toate acestea au pierit. Acum nu ne mai putem ruga.” – va spune Alexander (personajul principal din filmul lui Tarkovski, Offret /Sacrificiul) despre reproducerile de icoane bizantine vechi („casă”, „arhetip” şi starea de cuminţenie neîntinată) pe care le răsfoieşte. Dacă un tablou este – asemenea unei cărţi – o hartă, atunci replica lui Alexander din acelaşi Offret: „Am sentimentul acut că hărţile noastre moderne nu mai au nimic de-a face cu adevărul” este emblematică pentru arta modernă în general, atunci când îşi propune, trufaş, să fie „independentă” şi „suverană”.