His name was Bond. James Bond

Cu 20 de ani în urmă – era tot pe la mijlocul lui septembrie - îmi pregăteam valiza de lemn (luată cu împrumut) pentru armată: era albastră şi avea imprimat pe ea, cu vopsea neagră, o puma. Acum când mă gândesc la timpul irosit acolo (un an, patru luni şi vreo două săptămâni) nici nu mai ştiu cum a trecut. În orice caz, lentoarea acelor zile o port încă în amintire. Uneori mă visez soldat, îngrozit că mai am de stat câteva luni de zile în cazarmă. Ţin minte că nea Costel (a train mechanic at the time, and a friend of the family) mi-a dus valiza la gară. Mătuşă-mea a ţinut să mă instruiască, spunându-mi: „Capul plecat de sabie nu-i tăiat”.
Am plecat din Timişoara seara târziu şi am ajuns la Craiova abia dimineaţa pe la trei. De acolo am plecat mai departe spre Moţăţei. Ne-a aşteptat un locotenent pe toţi cei care am „incorporat” şi am ajuns, într-un final, la Pleniţa. Acolo am primit uniforme verzi (n-am fost tuns zero niciodată, pe toată durata stagiului militar) şi ne-am cazat. După trei zile m-am numărat printre cei care au plecat la muncile agricole („o plăcere şi o onoare” – dacă ar fi s­ă-l cred pe primarul jucat de Victor Rebengiuc în Balanţa lui Pintilie). Astfel, am stat undeva lângă Botoşeşti-Paia (a God forsaken village somewhere in Dolj county) vreo trei săptămâni. Am dormit în corturi uriaşe (care adăposteau câte 60 de soldaţi fiecare), am mâncat – evident – cu o poftă nebună tot ce prindeam în blid - plimbările zi-lumină prin lanurile de porumb erau epuizante şi am învăţat repede să nu mai fiu fussy. Am primit – o singură dată - un pachet cu mâncare şi atunci am făcut cinste amicilor cu bunătăţile – care-au trecut de cenzură – din el. Spre sfârşitul şederii noastre acolo am obţinut (printre ultimii) o scurtă permisie ca să merg în cel mai apropiat sat. Când am intrat în alimentară şi am văzut borcane cu gem, zacuscă etc., mi s-a părut c-am ajuns în rai. Uitasem cum arată copacii - pe câmpurile de porumb (unde apusurile şi răsăriturile de soare erau întotdeauna superbe) ce nu se mai sfârşeau, nici urmă de copaci. Ne-am întors la Pleniţa şi, în urma unui telefon „de sus”, am fost mutat – împreună cu un coleg „pilos” cu care mă împrietenisem – la Caransebeş. Am ajuns dimineaţa devreme la unitatea din Caransebeş, unde mi-am petrecut un an şi aproape patru luni. Este situată pe marginea şoselei, la intrarea în oraş, cum vii dinspre Timişoara şi de atunci, ori de câte ori se nimereşte să trec cu maşina pe lângă ea, îmi îndrept involuntar privirea spre ruinele cazarmei ce fusese cândva populată. Azi e în ruine, devastată de bălării. Când am ajuns, ofiţer de serviciu la poartă era maiorul care avea s­ă-mi fie ca un tată în toate acele luni. Şi-a dat seama imediat că suntem „piloşi”, locuind amândoi în Timişoara (aprox. 100 km. de Caransebeş). După două zile am fost chemat să fiu furier la Biroul Front (de evidenţă gradaţi-soldaţi), unde şef era acel maior ale cărui iniţiale sunt S.S. (nicio legătură cu serviciile SS germane însă :) şi furier în biroul Comandantului. Am ajuns, cum ar veni, un fel de funcţionar, cu program de lucru 9 to 5, ca-n civilie. Trai neneacă!... Dacă rămâneam în Pleniţa, aş fi ajuns - în scurtă vreme - să muncesc la „dilibau”, asta însemnând fie mină, Casa Poporului sau metroul bucureştean.
Destul de vag îmi amintesc că acest maior (acum pensionat şi retras la el în Maramureş, o data cu „pensionarea” înainte de termen a unitaţii militare unde lucra) mi-a spus ca voi fi – „inevitabil” – recrutat de „băiatul cu ochii albaştri” din unitate pentru ca să fiu „omul lui” - de fapt, aveam să aflu după aceea, unul dintre „oamenii lui”. Pentru a fi acceptaţi sa lucreze ca furieri/telefonişti etc. toţi soldaţii/gradaţii trebuia să joace un dublu rol, să fie – mascat – un fel de Sherlock Holmes. Aşa îmi va fi spus - fără ca să bag la cap însă – maiorul meu. Şi a mai adăugat că nu trebuie să mă sperie asta, că eu urma să pasez doar informaţii pe care el deja le are din altă parte, că urma să-mi spună el, maiorul şi şeful meu direct (devenit „tatăl meu adoptiv din armată”), ce şi cât anume să spun şi mai ales ce să nu spun, ca să fie bine pentru toata lumea... Au trecut căteva săptămâni (aproape două luni) şi, nătâng, am uitat de povaţa lui la fel de repede cum am auzit-o. În acest timp îmi făceam ucenicia la Biroul Front, fiind numit de ceilalţi soldaţi (cu o uşoară ironie) P.M.C.-ist (care s-ar traduce: „personal muncitor civil”) datorită asemănării atribuţiilor şi privilegiilor mele cu cele ale angajaţilor civili din unitate. Ca furier la B.F. am putut sări peste programul obişnuit de instrucţie, am reuşit să procur uşor bilete de voie pentru alţi soldaţi, am avut acces gratuit la telefon, la o masă mai „speciala” (oferită de soldaţii-bucătari de la popota cazărmii) etc.
...Şi a venit luna februarie 1989. Pe atunci nu rezistam să rămân weekend-urile în unitate. Îmi făceam rost de bilet de voie şi dispăream la Timişoara sâmbăta şi duminica. În acei ani circula frecvent prin Timişoara – evident, „la negru” - programul televiziunii iugoslave (dactilografiat şi tradus în română) – infinit mai variat şi mai entertaining decât cele trei ore de program oferite de TVR, cu „odiosul cuplu” pe post de star-uri evergreen. Aşa am descoperit, în pagina cu programul TV al săptămânii în curs, filmul cu titlul Passo Doble, producţie România. Ăsta nu poate fi decât Pas în doi, mi-am zis. Filmul era programat într-o marţi. N-am avut linişte până când, în marţea următoare, nu mi-am făcut rost de un bilet excepţional de voie şi am şters-o, semi-clandestin, acasă la Timişoara. La ieşirea din unitate mă întâlnesc cu James Bond, care mă opreşte şi-mi spune să trec numaidecât pe la el, dorind totodată să ştie unde merg. Eu îi spun că am învoire în oraş. Trag o minciună, îi spun că merg la bibliotecă. Oarecum satisfăcut de scuza mea, îmi spune să-l caut a doua zi. Neştiind despre ce e vorba, plec spre gară cu inima îndoită. Ajung acasă, trec cu bine peste cele două ore fără electricitate („economie de curent”, după cum se obişnuia în acei ani) – curentul a venit cu puţin înainte de ora 23.00 (ora programării filmului la TV) -şi încep sa urmăresc – nu mai ştiu a câta oară – Passo Doble aka Pas în doi - pe atunci aflat pe primul loc în preferinţele mele cinefile. Este difuzat necenzurat bineînţeles, spre deosebire de copiile care circulau pe ecranele româneşti (imediat după premiera din vara lui 1985, câteva secvenţe „suprarealiste”, onirice sau considerate prea steamy de cenzura vremii au fost scoase arbitrar din filmul lui Dan Piţa). Bucurie maaaare să revăd acest film! Până la următorul tren înapoi, în puţinele minute de stat acasă, apuc totuşi să mă sfădesc cu mama (situaţia mea incertă – eram „pe dinafară”, nu reuşisem la facultate, asemenea personajului „neaşezat” din Filip cel bun, film regizat de acelaşi Dan Piţa - fiind principalul motiv). Ajung cu bine la unitate a doua zi dimineaţa şi, obosit fiind, sunt învoit de maiorul meu ca să mă mai odihnesc şi să recuperez astfel din orele de somn pierdute. Pe la ora 10.00 sunt trezit de un alt soldat şi mi se spune să mă prezint neîntârziat la „biroul oval”, unde Mr. Vigilance mă chema. Convins că e vorba despre plecarea mea clandestină din ajun, aştept să fiu luat la rost şi chiar pedepsit. Dar - surpriză! - obiectul convocării mele este cu totul altul. Îmi comunică exact ceea ce am aflat de la maiorul meu (ar fi trebuit, poate, să-mi amintesc la timp de povaţa lui, dar o uitasem cu desăvârşire): ca soldat-furier, va trebui sa „colaborez” (acesta a fost cuvântul pe care l-a folosit) cu el. Mi-a cerut să semnez un act de colaborare. Ca să mă aibe la mână, fireşte. Mi-a mai spus, în linii mari, ce atribuţiuni urma să am: să-i prezint rapoarte săptămânale cu informaţii despre soldaţi şi ofiţeri, să-i torn pe cei care aveau prin valize câte-o Biblie, sau pe cei care care comentau „tendenţios” situaţia politica internă – situaţie care stătea să explodeze. Îi răspund că am nevoie de timp să mă gândesc. Mi se părea – aşa mi se pare şi acum - josnic să lucrez „pe la spate”, fie că e vorba de oameni pe care-i agream sau pe care îi dispreţuiam. Şi-apoi ideea de a putea fi şantajat oricând (în numele acordului scris pe care mi-l cerea) nu mă înânta deloc. Mr. Fox nu e mulţumit cu răspunsul meu şi îmi cere să-i dau răspunsul pe loc. Dacă-i pe-aşa, zic eu, atunci să ştie că nu putem colabora. Chiar aşa m-am exprimat. A părut surprins (probabil că nu mulţi ar fi refuzat o astfel de ofertă ce aducea o groază de avantaje) şi a spus că în cazul ăsta o să zbor de la Biroul Front. Mi-a cerut să nu spun nimănui ce am vorbit cu el, că altfel o să ajung să înfund minele. Apoi mi-a dat undă verde să plec. În naivitatea mea, credeam că el e un biet locotenent-major, iar eu am „pile” mai mari (maiorul şi comandantul unităţii), care o să mă scape şi o să pot rămâne în continuare la Biroul Front. Mama, saraca, s-a zbătut să-mi fie bine (şi) în armată, ca-n cântecul Mariei Tănase, Maine toţi recruţii pleacă, unde mama unui recrut vrea să vorbească cu colonelul „să nu-i certe puişorul / să nu-l puie de plantoane / că e mititel şi-adoarme”...Amarnic aveam să mă înşel subestimându-l pe James Bond şi necunoscându-i puterea de influenţă. Atunci am înţeles că (şi) în armată funcţia bate gradul.
A doua zi, maiorul meu (şi acasă, mult mai aprins, mama) m-a dojenit pentru, spuneau ei, netrebnicia mea, pentru prostia mea. Maiorul mi-a amintit de instrucţia pe care – avea dreptate! – mi-o făcuse. Ce mai, în trei săptămâni avea să primească - de la the moles’ headquarters of Timişoara - hârtia pe care sta scris: „soldatul X [numele meu] nu corespunde pentru funcţia de furier la Biroul Front”. No comment. Maiorul însă nu m-a lăsat să ajung să ajung chiar un rain man (sau, mai pe româneşte: fiul ploii) la compania de infanterie unde am fost iniţial primit, să fiu veşnic la cheremul sergenţilor majori, al vreunui ofiţer maniac ori al soldaţilor / gradaţilor cinici şi, nu o dată, sadici. Chiar într-una din zilele următoare m-a mutat la o alta companie. Care nu era doar o „altă companie”, ci chiar „sânul lui Avram”. Astfel că, de la Infanterie (unde urma să bag instrucţie la greu) m-a trecut la compania ATS (adică Aprovizionare-Transporturi-Servicii), unde am ajuns tot furier, însă cu o funcţie la nivel de companie, nu de unitate. Refuzul meu de a „colabora” l-am plătit cu retrogradarea. Pentru mulţi însă eram, o vreme cel puţin, un fel de spion, trimis acolo cu un fel de „misiune” spre a-i turna „acolo sus”. Am continuat să fiu furierul comandantului, zilnic făcându-i curat în birou după ce pleca. Un alt ofiţer de mare omenie (rara avis) cu care m-am împrietenit (may he rest in peace – he died a few years ago) mă întreabă într-o zi din vara lui 1989: „Este adevărat ca Mr. Mole te-a chemat să fii spionul lui?” Îi zic: „Da, e adevărat.” „Şi tu l-ai refuzat?” Îi confirm: „Da.” Zice: „Bravo! Bine-ai făcut.” Şi îmi întinde mâna să mă felicite. A fost singurul care nu m-a dojenit pentru lipsa mea de „viziune” şi de „orientare”. Acolo, la ATS, am rămas până la sfârşit, când m-am „liberat”. Tot acolo, într-o seară de plantoane (aveam să execut plantoane doar după „coborârea din rang”, nu şi în timpul cât eram furier la Biroul Front) l-am întalnit pe unul din cei mai longevivi prieteni ai mei: Dan Voinea (astăzi artist plastic şi vajnic mânuitor al tehnicilor de grafică pe calculator). Ne-am apropriat – inevitabil – datorită lui...Adrian Enescu. Dan i-a zărit numele compozitorului într-un articol scris de Lucian Avramescu în revista pe care acesta din urmă o conducea: S.L.A.S.T. Poetul şi autorul versurilor de pe albumele pop (Bună seara, iubito şi Un buchet de trandafiri) care - în acel an - erau pe val, îmi răspundea în acea revistă la o scrisoare pe care i-o trimisesem (L.A. era şi autorul rubricii „Poşta ne-secretă a redacţiei”) şi în care descriam starea nefericită în care mă aflam, în urma nereuşitei la admiterea în facultate. Pur şi simplu admiraţia noastră – a mea şi a lui Dan - pentru brand-ul Adrian Enescu ne-a unit for good.
Nouă luni mai târziu. 17 decembrie 1989. Mă întorc, seara târziu, de la Timişoara (oraş care tocmai fusese devastat de lupte de stradă, cu sute de morţi şi de cadavre măsluite, cu valuri de sânge pe caldarâmul spălat - miraculos - peste noapte de o ploaie „cu spume”) unde - tot fictiv, tot cvasi-clandestin - am dus (sâmbătă 16 decembrie) doi brazi de Crăciun plocon la doi colonei de la Garnizoana timişoreană – pretext ca să obţin permisie pentru două zile. Mare agitaţie în unitate datorită evenimentelor petrecute pe străzile Timişoarei. „Amicul” meu (care, de când m-a înlăturat de la B.F. îmi purta mereu sâmbetele, fără să-mi facă totuşi vreun rău) mă întreabă cum e la Timişoara. Îi spun, cu parcimonie, câte ceva. „Lasă, lasă, o să vadă ei!...” („Ei” fiind „huliganii” care au protestat în Timişoara.) Şi într-adevar, colegii lui „cu ochii albaştri” din Timişoara aveau să regizeze in cold blood ceea ce se întâmpla în acele zile fierbinţi în primul oraş liber al României. Peste o săptămână, în noaptea de Revelion (pe care l-am făcut la Statul Major, alături de ofiţeri - asta tot datorită maiorului meu, care a vrut să mă ştie în siguranţă): la miezul nopţii, Mr. James Bond – purtând de data asta o mască democrată (o „faţă umană”), în ton cu vremurile în schimbare - a trecut pe la fiecare dintre cei prezenţi în sala de consiliu a Comandamentului (unde am petrecut noaptea dintre ani) să ne strângă mâna şi să ne ureze „La multi ani”. A trecut şi pe la mine şi, spunându-mi pe nume, m-a felicitat şi m-a pupat pe obraz...Nu mai ştiu nimic de el, am aflat doar că nu a fost linşat. Nu e exclus să fi ajuns un prosper om de afaceri sau, cine ştie, chiar un politician de succes. În România sau, de ce nu, pe Coasta de Azur.