Tuesday 16 September 2008

Tabu

S-a întors din Anglia OB, cu impresii despre zilele petrecute în Londra şi prin împrejurimi (Essex). Ne-a adus un DVD cu trei documentare despre Andrei Tarkovski şi nişte English tea – delicios - din Himalaia. Am luat cina împreună (Thai food), după ce ne-am întors de la concertul susţinut de Trio Contraste, interpretând muzica scrisă de Violeta Dinescu pentru filmul mut al lui Friedrich Murnau (Der Letzte Mann, Sunrise, Faust) & Robert Flaherty (Nanook of the North), Tabu. Pentru două ceasuri videoproiecţia de la Capitol (în prezenţa unui public de aproape 200 de spectatori) mi-a amintit de vechile vizionări de filme (filme de filme) de la Capitol, mai ales înainte de 1989, când sala era şi cinematograf.
În timp ce urmăream povestea din Tabu (pe care, tot cu acompaniament muzical live, l-am văzut prima oară prin 1996, la Aula Magna a UVT), la Bucureşti se desfăşura vernisajul expoziţiei lui Dan Voinea, Urban Capella. Am fost – alături de Raluca şi de Codruţa – cu gândul la Dan şi la primele lui 15 minutes of fame.

P.S. M-am întâlnit, înainte de proiecţia de la Capitol, cu un amic. Mi-a adresat un „Doamne ajută!”, i-am răspuns cu „Salut!” – formula care, mărturisesc, îmi e cel mai la-ndemână s-o folosesc. În general mă feresc pe cât pot de orice înregimentare, iar acest pravoslavnic „Doamne ajută!” îmi aminteşte de „Heil (Hitler)!” Cine ştie, poate dacă aş avea simpatii cazone (şi de aici până la simpatii legionare, deci filonaziste, distanţa nu e aşa mare), mi-ar fi mai uşor, I could swallow it easier. I-am spus amicului meu că „Salut!” vine de la „sănătate” (lat. salus), deci nu mi se pare păgân. Am recunoscut că atâta pot eu să rostesc şi că, atunci când spun „Salut!” o fac cu drag. Situaţia de azi îmi aminteşte de o slujbă funerară orchestrată de o asociaţie de neoprotestanţi care, în interminabila lor vorbărie, amestecată cu reclama agresivă la propria firmă (biserică), ţineau să explice: „Noi nu spunem adio celui/celei care a plecat la ceruri. Noi credem că omul, murind, se întoarce la Dumenzeu. De aceea noi ne adresăm aşa: Ne revedem la Domnul.”...What??!! Hello!! Ca şi cum adio nu vine din franţuzescul à Dieu, care tăt aia înseamnă. Dar, deh, până nu e şi fudul, omul nu e...Pe de altă parte, câţi dintre noi mai sesizează legătura între holiday şi holly day, între breakfast şi break (the) fast, între – iată – adio şi à Dieu...

11 comments:

Anonymous said...

SALUS

Zeita sanatatii in mitologia romana. Primeste in epoca imperiala si patronajul loialitatii politice.

a nima

saskiul said...

Eh, da. Atunci e..."pagan" :) Insa nu atat de "pagan" - pentru mine - ca sa-l inlatur din limbaj. Sanatatea, asa cum o inteleg eu, e una. Si "inainte" si "dupa".

Anonymous said...

Salve,

Desigur sanatatea e una... insa problema care se ridia aici nu este atat cea a integritatii biologice, ci, precumpanitor, aceea a limbajului... a sanatatii lui spirituale, caci in mod limpede gura se nu otzeteshte, iar dintii nu se strepezesc rostind fie si blasfemii, darmite saluturi banale.
Insa, dupa cum ma duce pe mine mintea, daca „Doamne ajuta” ne inregimenteaza – si nici nu spun ca nu-i adevarat! –, daca e un salut stereotip care vrea sa marcheze o identitate si sa sublinieze o apartenenta, atunci, luand in considerare pe filera antropologica functia de identificare si recunoastere a salutului de intampinare, ar trebui sa presupun ca si simplul „salut” implica semnificatii de aceeasi natura. Si chiar asa cred ca este.
In latina, „salus” nu inseamna doar ceea ce s-a scris mai sus (sanatate), ci si „salvare”… asadar salutul pe care-l uzitam atat de inocenti trimitea implicit la acelasi lucru pe care il vizeaza indezirabilul „Doamne ajuta”… anume era o urare/invocare a sanatatii pe care o asigura... precum la crestini… zeul/zeita.
Scenariul schitat mai sus seamana bine cu ceea ce tu insuti ai scris in cazul adresativului „adio”… unii-l prefera si-l folosesc in virtutea noilor lui conotatii, altora le repugna in dispretul semnificatiei lui originare. „Doamne ajuta” si „salut” indeplinesc rosturi similare, iar daca eu intrebuintez unul sau altul dintre termeni, vreau, nu vreau, ma calific pentru o identitate sau alta… pan la urma gesturile si atitudinile noastre pot fi inventariate si potrivit acestui filtru: cui ne inchinam? (cui ne cerem salvarea, cine ne e salvatorul…).

PS: ironic sau nu… dar si eu salut cu acelasi cuvant… si, mai mult, insasi notiunea cuvantului de intampinare/despartire e – asa cum se vede si in textul meu – exprimata cu termenul incriminat. O fi camuflarea sacrului…

Servus,

Vasile Gheorghe

saskiul said...

Sa stii ca nici eu nu ma gandeam numai la integritatea biologica. Mai ales ca englezii, la mantuire spun "salvation" (via acelasi cuvant latinesc: "salus"), de unde si S.O.S. (save our souls). Sigur, asta nu spune - inca - nimic despre cel caruia i te inchini, despre cel care te poate mantui/salva etc. By the way, pe aici pe la Rasarit, se crede puternic in lucrarea-impreuna a mantuirii, astfel ca lucrurile sunt complicate si delicate rau de tot.
Da, nu doresc sa ma inregimentez. Mai mult. Nu cred ca este posibila - cu adevarat - o inregimentare. Poate doar daca m-as retrage in munti si as trai impreuna cu cativa frati monahi/pustnici, rupti total de civilizatie. Traind in aceasta caricatura de civlizatie (caricatura, dar totusi civilizatie!) mi se pare un semn de ipocrizie la care nu subscriu sa salut astfel. Nu cred ca ma inregimentez intr-un "partid" sau intr-un grup dubios daca spun simplu: "Salut!" sau "Va salut!. Mai grav e atunci cand cedez si, din buze doar, spun ceea ce mi se cere, de catre unii, sa rostesc.
Tocmai ca si pentru mine, in "Salut" sta pitit un gand de "Doamne ajuta!" nu ma simt vinovat de "paganisme". In plus, incerc - pe cat pot - sa nu fiu prea explicit si prea pios-declamativ in ceea ce spun/fac.

Anonymous said...

Sal,

intr-un fel discret imi justifici si mie folosirea acestui salut. Nici eu nu ma simt "vinovat de paganisme". Insa, spre deosebire de cazul tau, ma resimt schilod, nepuntincios, ranit de acest handicap de a rosti cuvinte care n-ar face decat sa-mi marturiseasca crezul pe care, altfel, il ocultez ca si cum mi-ar fi rusine de el. Sunt cateva randuri in Scriptura desrpe asta. Le stii dupa cate se pare. In cazul tau, fericit - minunat chiar in felul sau - este vorba de discretie sufeteasca, de sfiala poate... daca tu remarci ipocrizia in dosul rostirii acestor cuvinte... eu, oarecum contrar, nu pot sa scap de gandul tradarii de a nu le rosti.
Asadar, atunci cand auzi pe cate unii care folosesc aces salut te poti gandi c-ar putea fi in siutatia de a alege intre ipocrizie si tradare... Pentru tine ipocrizia e insuportabila si alegi sa stai darz in sinceritate... pentru altii, ca mine, spectrul tradarii este mai grozav si sunt nevoiti sa-si puna problema daca nu cumva ipocrizia marturisirii este tolerabila daca nu salutara...

noapte buna,

Gheorghe Vasile

saskiul said...

De ce, daca te simti "schilod, neputincios, ranit de acest handicap" , nu spui ce crezi ca e salutar sa spui? Care-i impedimentul? Ar fi - pentru tine mai ales - cinstit si corect. In ceea ce ma priveste cred ca e cazul sa ma gandesc serios daca mai merita (because life is too short) sa mai spun din buze ceea ce nu cred. Multumesc pentru reply, mi-ai dat un boost inspre o mai consecventa situare...darza in sinceritate.
By the way: Gheorghe e numele sau prenumele? ;)

Anonymous said...

Sinceritatea oare nu e si ea vreo ispita, ca sa nu zic vreun idol? La urma urmei, potrivit sincerei lor inclinatii naturale, manelistii ar ramane pentru totdeauna la acel gust artistic infect, ura, invidia si ranchiuna poate ne-ar inunda vietile... impolitetea si-ar gasi temeiuri in a ne feri de ipocrizie... etc... Poate adevcarea radicala la firea noastra - cu umorile si idiosicraziile ei - sa ne mantuie, sa ne redea pacea constiintei? N-am da drepturi privilegiate in viata noastra capriciilor subiectivitatii... si astfel nu ne-am indeparta de un adevar, altul decat cel gasit in noi insine, Cel care ne cere - absurd - sa ne lepadam de sinea noastra?

PS: sunt ambele prenume... numele e Filomir ;)

saskiul said...

Daca sinceritatea nu e „vreo ispita”? Hmm. O fi. Atunci spune-mi ce NU este ispita? In privinta manelelistilor nu stiu ce sa spun. De ce doar manelistii si nu animalele, ca si ele sunt „sincere”. Cum vezi, totul e sincer pe pamant, nu doar manelistii. Suntem o lume de oameni sinceri. Depre adevarul acela cu majuscule eu nu stiu multe. Poate ai fost „contactat” si stii ceea ce eu unul nu cunosc. La fel stau lucrurile si cu lepadarea de sine.
Ma incapatanez sa am incredere in „capriciile subiectivitatii” si ale respectului de sine.
Dar ce rost are sa sporovaim despre toate acestea, maestre Filomir, iubitor de pace (sau de lume?) - iubitor, desigur, de lume „imbunatatita” si care s-a „lepadat de sine” etc. Viata are nenumarate surse de bucurie. Uite acum cateva clipe am primit niste cantece minunate (nu, nu sunt psalmi), afara pentru o vreme a iesit soarele din nori. Si noi stam sa palavragim despre formule ortodoxe de salut, sa incuviintam sinceritatea manelistilor, sa predicam lepadarea de sine etc. Life’s much too short for that.

Anonymous said...

Sper sa fi fost gresit inteles si sa nu fi spus totusi toate lucrurile pentru care sunt ironizat in ultimul mesaj. Mi se intampla des sa ma exprim prolix si din acest motiv sa par a sustine puncte de vedere in care nu ma regasesc. Imi cer iertare pentru supararea pricinuita... eu numai intrebam daca lucrurile n-ar sta asa... N-am spus si ca asa stau. Asadar n-am fost deloc "contactat" (desi nu spun ca asta ar fi o imposibilitate), ci deliberez inca in asemeanea spete subtile, indecidabile poate... Iar daca ruminatiile mele aveau aer de predica atunci intr-adevar ceva era putred in cele spuse de mine.
Am indraznit sa scriu sperand ca tu, ca cineva care a ales calea abrupta a sinceritatii, ai putea sa mi-o faci si mie accesibila si sa ma lamuresti in acest impas psihologic in care m-am instalat. Dar, e drept, probabil ca lucruri ca cele sporovaite in dialogul nostru nu-si au locul printre gandurile unor oameni maturi... pentru care, intr-un fel sau altul, optiunile au fost deja transate...

poate ca varsta mea e de vina... poate ca in timp imi voi adjudeca o nisa in care sa ma simt sigur in privinta bucuriilor vietii. Deocamdata soarele, muzica sau artele nu-mi sunt de ajuns. Cum as fi putut insa sa cer mai mult de la o "palavrageala". Am gresit.
Se mai intampla...

a Dieu,
G.V Calomir

saskiul said...

Pai in primul rand cred ca trebuie lucrat un pic la expimarea prolixa.
In privinta manelistilor aparati (absolviti,tolerati,acceptati), lucrurile incep sa se miste: doi dintre ei se pare ca au ajuns in top-ul organizat de un post tv cu pretentii intelectuale. Deci nu mai e vorba de asocierea lor cu Taraf TV sau cu emisiunile lui Teo si cele asemenea lor.
In privinta "contactului" am foarte mari rezerve. In ultima instanta TOTI am fost "contactati" intr-un fel sau altul. Si, desigur, TOTI pretind ca au fost contactati de "the right one". Sau, altfel spus, TOTI cred (delibereaza), la un moment dat ca au fost "contactati" pana ajung sa fie convinsi de asta. Dupa aia e mai greu sa le scoti in cap ideea "contactarii".
In ceea ce priveste soarele, care nu-ti este de ajuns, imagineaza-ti ca el, soarele, ar intra in greva (nu japoneza) 5 minute. Cred ca ne-ar pieri cheful de predici si lectii. For ever. Arta (music included) este - at best - un strop de soare (necapitalizat de religii sau de ideologii). Asa o vedea - intre multi altii - un monah care, traind printre proto-manelisti, turnatori (inca ocrotiti si rasfatati) si tot felul de "contacte", nu s-a acrit si nu si-a pierdut - monah fiind - bucuria de a audia un concert de muzica clasica, de a participa la vernisajul unei expozitii, de a citi cu nesat literatura anilor sai, de a viziona filme. Numele lui este Nicolae Steinhardt (nu, nu e in sinaxare) si el, mai mult decat oricine ar putea sa ne faca accesibila "calea abrupta a sinceritatii"...

Anonymous said...

Multumesc pentru sfaturi. O sa incerc sa nu uit de ele in timpul grevei:)

sanatate,
GVC