Theodor ne vorbeşte despre ora lui de religie, unde a învăţat să cânte „Doamne, Doamne, ceresc Tată, / Noi pe Tine Te rugăm etc.” Mă întreb cum m-aş fi comportat eu la ora de religie - dacă aveam parte de vreuna. N-ar fi fost exclus să fiu put off de predicile dascălului/dăscăliţei, de tonul său autoritar etc. tot aşa cum am fost dezamăgit de orele de limba şi literatura română din liceu, când dascălul m-a îndepărtat sistematic de autori şi cărţi, descoperind ulterior – în parte – câteva din capodoperele literaturii române: Eminescu, Creangă, Caragiale, Budai Deleanu, Călinescu, Sebastian, Camil Petrescu etc.Îmi amintesc de scurta discuţie cu profesoara de RS (Religious Studies) de la şcoala din Plymouth pe care am vizitat-o anul trecut. M-a întrebat în ce fel se predă religia în România. A vrut, cred, să-i confirm ceea ce bănuise: anume, că la noi se predă Ortodoxia (creştinismul ortodox), nu istoria creştinismului sau istoria religiei. A mai adăugat că ea este atee şi a vrut să ştie dacă în România poţi să predai religia dacă te declari ateu. N-a spus: dacă eşti ateu, ci: dacă te declari ateu – detaliu nu lipsit de semnificaţie, de tâlc, într-o lume în care se pune mare preţ pe keeping up the appearances, pe ceea ce spui că eşti, nu pe ceea ce eşti...Probabil că un Steinhard ar „media” pentru mulţi din cei care se declară atei pe „Dumnezeul în Care ei (spun că) nu cred”, aşa cum a făcut-o cu Virgil Ierunca – mărturie stă volumul Dumnezeu în care spui că nu crezi.
2 comments:
Da, frumos excurs in favoarea celor care isi rad de cuvinte atunci cand "declara" ca ei nu cred, tainuind cu umilinta in camara inimii lor adevarul,poate de nespus, al credintei (desi pentru un iubitor de literatura - asa cum blogul o arata -, arta a cuvantului, e oarecum neasteptata aceasta recuzare a vocatiei marturisitoare a cuvantului). Asadar, de acord cu dvs. ceea ce pretinzi ca esti, indeobste, indica mai degraba ceea ce nu esti, cel mult ceea ce ravnesti sa fii.
Altceva ma intriga insa... chiar vi se pare firesc ca cineva despre care spuneti nu ca se declara atee, ci ca este de-a dreptul ca "este atee" sa predea religie, fie ea si istoria credintelor si ideilor religioase? Nu e ca si cum un profestor de literatura ar dispretui creativitatea literara sau ca si cum unul de fizica i-ar socoti pe Einstein si Bohr drept niste caraghiosi care se luau in serios? Sau considerati ca a crede atunci cand esti profesor de religie este un impdiment in a transmite informatii acurate, iar a fi ateu asigura obiectivitatea asupra problematicii abordate? Asemenea optiuni ar fi, recunosc, greu de inteles pentru mine. Daca inteleg ca a-ti declara raspicat si autoritar credinta la catedra este de multe ori semn al unei arogante care compenseaza lipsa competentelor reale, iar a-ti pune sub pecetea discretiei credinta, a o lasa sa razbata exclusiv din faptele tale poate reprezenta o optiune fireasca, chiar daca nu exclusiva sau generala, totusi nu pricep de ce "a nu crede" pur si simplu - precum acea profesoara de care pomeneati - ar constitui un beneficiu pentru dascal sau elev.
Mie mi se pare mai degraba o impostura din partea unei atare persoane iar facilitatea pe care o ofera acel sistem de invatamant o absurditate.
Or socotim credinta, declarata sau discret asumata, ca fiind calea noastra catre adevar, or o socotim un basm, un opiu, o parere oarecare... Una e sa nu-mi declam retoric crezurile intime, si alta e sa cred ca religia e o iluzie si sa militez in numele ateismului... eventual folosind parghia oferita de sistemul educational: ora de religie.
Poate n-am inteles eu bine...
cu respect, Costel Bard
Mersi de promptul raspuns. Este intristatoare - dar scuzabila, totusi - starea (aberanta, zici tu) in care se afla occidentul secularizat: profesori de religie care se declara atei, babilonia denominationala etc. Totusi, cum ramane cu "piciorul de plai" si cu "gura de rai" in care e o inflatie de profesori (inclusiv de religie crestin-ortodoxa) si preoti fara vocatie, cinici si afaceristi, care, ca si fratii lor occidentali, nu sunt atei, caci se inchina si ei - ca tot omul, vorba lui Dostoievski - unui dumnezeu (idol)?
In privinta marturisirii prin cuvant, asa e. Este importanta. Insa FAPTELE vorbesc, nu sloganele si lozincile politico-religioase. Din pacate, in religie e ca-n politica, unde conteaza sa ai papagal si sa pastrezi aparentele.
Altfel, tot respectul pentru omul care isi vede mai departe, pana-n panzele albe, de crezul sau, de menirea sa. Fara publicitatea lozincilor, fara zaharisirea crezului sau, fara toate aceasta recuzita de manea, de telenovela, de melodrama ieftina.
Post a Comment