Joy

Mi-am luat – la telefon - rămas bun de la 2008 (salutându-l pe 2009) împreună cu amicul meu, Florin Doboş. Luată la bani mărunţi, discuţia cu el (de care m-am bucurat foarte) a scos la iveală o meteahnă pe care de obicei omul preferă să o ascundă sub preş: neputinţa de a iubi oamenii. Sau, mai exact, neputinţa de a iubi anumiţi oameni (în ciuda sentimentului amăgitor că oamenii, la modul general, e uşor a-i iubi) – acea „listă neagră”, de noi înşine întocmită, cu persoanele antipatice pe care vrei să le eviţi. Sigur că, într-o astfel de situaţie, tentaţia de a te eschiva, de a da bir cu fugiţii e mare. Dar vine apoi, inevitabil, reîntâlnirea cu dumnezeieştile chipuri din icoane – singurele care, prin blândeţea lor supremă, ne osândesc. De fapt, privind parcă spre înlăuntrul lor, ele ne trezesc – atunci când conştiinţa ne e activată – nevoia de remuşcare, de ruşine. Florin are dreptate. Poate s-ar cuveni să stărui mai mult asupra desăvârşirii dintr-o operă de artă, atunci când artistul a izbutit să lase deoparte orice „grijă lumească”, să topească orice venin şi orice duşmănie şi să îl scuture pe privitor / cititor / auditor etc., trezindu-l din adormire (nepăsare, împietrire, nesimţire). Pe de altă parte, sus-pomenita „listă” e scrisă de pripa care nu ne lasă să stăm locului, care ne îmbie să sporovăim fără număr-fără număr. Ori, se ştie, filosof rămâne doar cel care tace. Rostirea e un risc. Un mare risc.
Whatever...Cele rele să se spele, cele bune să se-adune, iar 2009 – aşa cum, tot telefonic, ne ura azi-dimineaţă Adrian Enescu, primul nostru colindător pentru Noul An - să fie un an vesel. Maestrul chiar a insistat asupra acestui cuvânt (al cărui antonim - în acest context - nu e atât trist, cât acru). Să fim (să redevenim) veseli (dar fără să ne minţim!) asemenea pruncilor – iată drumul spre desăvârşire.