Wednesday 31 December 2008

Joy

Mi-am luat – la telefon - rămas bun de la 2008 (salutându-l pe 2009) împreună cu amicul meu, Florin Doboş. Luată la bani mărunţi, discuţia cu el (de care m-am bucurat foarte) a scos la iveală o meteahnă pe care de obicei omul preferă să o ascundă sub preş: neputinţa de a iubi oamenii. Sau, mai exact, neputinţa de a iubi anumiţi oameni (în ciuda sentimentului amăgitor că oamenii, la modul general, e uşor a-i iubi) – acea „listă neagră”, de noi înşine întocmită, cu persoanele antipatice pe care vrei să le eviţi. Sigur că, într-o astfel de situaţie, tentaţia de a te eschiva, de a da bir cu fugiţii e mare. Dar vine apoi, inevitabil, reîntâlnirea cu dumnezeieştile chipuri din icoane – singurele care, prin blândeţea lor supremă, ne osândesc. De fapt, privind parcă spre înlăuntrul lor, ele ne trezesc – atunci când conştiinţa ne e activată – nevoia de remuşcare, de ruşine. Florin are dreptate. Poate s-ar cuveni să stărui mai mult asupra desăvârşirii dintr-o operă de artă, atunci când artistul a izbutit să lase deoparte orice „grijă lumească”, să topească orice venin şi orice duşmănie şi să îl scuture pe privitor / cititor / auditor etc., trezindu-l din adormire (nepăsare, împietrire, nesimţire). Pe de altă parte, sus-pomenita „listă” e scrisă de pripa care nu ne lasă să stăm locului, care ne îmbie să sporovăim fără număr-fără număr. Ori, se ştie, filosof rămâne doar cel care tace. Rostirea e un risc. Un mare risc.
Whatever...Cele rele să se spele, cele bune să se-adune, iar 2009 – aşa cum, tot telefonic, ne ura azi-dimineaţă Adrian Enescu, primul nostru colindător pentru Noul An - să fie un an vesel. Maestrul chiar a insistat asupra acestui cuvânt (al cărui antonim - în acest context - nu e atât trist, cât acru). Să fim (să redevenim) veseli (dar fără să ne minţim!) asemenea pruncilor – iată drumul spre desăvârşire.

2 comments:

Anonymous said...

Ca de obicei - poate reflexul zilnic de a scrie pe blog iti ofera acest ascendent, poate experienta lecturii limbajului aluziv-cinematografic, poate altceva necunoscut mie - intelegi dintr-o discutie mai mult decat mi-ar fi trecut mie prin cap sa spun. Ma regasesc in textele tale imbogatit, sporit, profund... asa cum nu-mi amintesc sa fi fost la telefon. Altfel spus, e ca si cum m-as uita la o icoana a mea... ca si cum as fi opera ta de arta de dupa lepadarea grijilor, ca si cum ai vedea ceea ce spun prin ochii lui Dumnezeu, epurand din spusele mele toata zgura nepriceperii si mazga confuziilor. Si, cum spui, la asa vedenie ma simt rusinat in fata acestui semn de iubire. Ma simt ca si cum locul luminat in care te-am asezat in inima mea ar fi doar o… „lista neagra”, un sit nevrednic, ca si cum n-as putea nici imagina recunostinta mea pentru ceea ce tu vezi in mine… ma simt mic in fata generozitatii tale. Si numai faptul de a-ti fi oferit prilejul acestei darnicii imi mai mangaie remuscarea de a nu fi tacut, de a fi riscat sa-mi expus slabiciunile. Dar acum de ce scriu (fara numar – fara numar)? Ca sa nu risc sa par filosof? 

Multam, ces

saskiul said...

Eh, ma coplesesti. In realitate - pentru mine, cel putin - lucrurile sunt mai simple. Asa cum stii, prefer oamenii dintr-o bucata. Nu-mi plac cameleonii si 'politicosii'...