A fost odată 1978

Fiind într-o vizită am aflat, de la o emisiune de ştiri, că Nicolae Opriţescu – regizor român stabilit în Franţa în anii 80 – a depus recent o plângere împotriva statului român, aducând ca argument o mini-arhivă: documente scrise şi audio ce demonstrează că a fost urmărit de Securitate înainte de 1989 etc. Drept urmare, prin avocatul pe care şi l-a agajat (şi care a apărut la TV), pretinde despăgubiri fabuloase de la statul român. Îmi amintesc destul de vag de acest regizor - azi mare justiţiar - ce a realizat în România comunsită doar două filme: Vis de ianuarie (în 1978, unde avea să debuteze nimeni altul decât, astăzi, star-ul de film Marcel Iureş, o poveste despre compozitorul Franz Liszt pe fundalul evenimentelor din 1848) şi Sezonul pescăruşilor (realizat în 1982, însă difuzat abia după 1989, deoarece vorbea despre furtul de inteligenţă în domeniul...chimiei şi bătea la ochi, pentru că persoana de la faimosul „birou 2” ajunsese prin aceleaşi mijloace „doctor inginer, savant de renume mondial”. No comment) – un film cam fără vlagă, însă cu câteva prezenţe actoriceşti (pentru mine) memorabile: Dan Condurache, Carmen Galin, Ana Ciontea, Gina Patrichi, Dorel Vişan. Destul de vag îmi amintesc şi de Manipularea (2000) – o co-producţie româno-franceză ce se vrea o privire asupra evenimentelor din decembrie 1989 din perspectiva anilor 90.
O altă vizită (la socrii) mi-a pricinuit o experienţă cvasi-nostalgică, de tip proustian. Tot din 1978 este şi filmul Din nou împreună cu care m-am reîntâlnit seara târziu. L-am văzut cu vreo 31 de ani în urmă împreună cu Domniţa (may she rest in peace), pe atunci fiind Pygmalioana mea în materie de film. Sus-numitul film e de o imbecilitate specifică anilor de îndoctrinare comunistă, de falsificare a realităţii (în aces caz, rurale) după canoanele „realismului socialist”. Ceea ce rămâne şi – culmea! – continuă să mă emoţioneze la el (pentru că în aceeaşi seară am privit câteva imagini şi din filmul difuzat anterior: Răzbunarea haiducilor – producţie 1967 – care, asemenea tuturor filmelor româneşti de aventuri, nu mă mai prinde şi deci nu am slăbiciuni pentru el) este imaginea, culorile şi senzaţia de lumină pe care-o răspândesc mai toate scenele. Astfel, datorită operatorului de excepţie care a fost Anghel Deca (Imposibila iubire, Umbrele soarelui), o cantină sătească, un birou de preşedinte de CAP, un ogor sau o casă de la ţară devin background pentru compoziţiile plastice bine concepute şi orchestrate de virtuozitatea directorului de imagine (şi nu a celui căruia îi este tipărit numele pe afiş cu litere bombate: ex-operatorul regizor – dar fără viziune regizorală - George Cornea). Mai este apoi muzica (pe care niciodată n-am uitat-o) Corneliei Tăutu şi o parte din distribuţie (Vladimir Găitan, Ilarion Ciobanu, Mircea Diaconu, Octavian Cotescu, Draga Olteanu, Rodica Negrea – cu toţii încercând să depăşească, prin ironie, replicile stridente, „de lemn”, pe care sunt puşi să le rostească).