Perenitatea parabolei

Un amic mă vesteşte bucuros de neaşteptata sa victorie asupra unui mutual friend. Lupta lor e de idei şi, mai mereu, proaspătul - pare-se - învingător, era ironizat şi looked down upon de către cel care, cu un foarte pertinent şi dezvoltat spirit critic (pentru care mi-a câştigat respectul), îi taxa prompt fiecare lăudăroşenie (nevinovată în fond, întotdeauna însă motivată de un exces zel întru a duce o viaţă duhovnicească aşa cum „scrie la carte”) şi „derapare” spre habotnicie. Iată că de data asta s-au inversat rolurile ... Aşa e: suntem, pe rând, farisei şi vameşi, într-o alternanţă (materie-spirit) ce-şi are originile şi sfârşitul în eternitate.

Dincolo de orice comentariu ce s-ar putea aduce simpaticei lor hârjoneli de idei rămâne raportarea (fiecăruia dintre noi) la pilda vameşului şi a fariseului. Un lucru îmi pare cert: nicicând nu e prea târziu pentru a ne lipi, în duh, de mintea fariseului, care-l dispreţuia pe vameşul cel păcătos. Uneori mă întreb cum se face că, deşi conştientizăm starea inferioară a fariseului (a fratelui fiului risipitor), cu cât îl desconsiderăm mai mult şi căutăm să ne îndepărtăm de el, cu atât mai tare ajungem să-i semănăm. E ca-n cugetarea lui Pascal: „Omul nu e nici înger, nici fiară, însă atunci când doreşte să devină înger, devine fiară”.