Wednesday 15 April 2009

In the circle

Să fie într-adevăr Biserica deranjată de glume, iar ştiinţa nu, aşa cum afirmă Rubycond: „Dintre astea două, Biserica (aproape de toate felurile) e de departe cea "deranjată" de glume, şi nu cred că e necesar să argumentez prin exemple, deşi pot să o fac”? De-a lungul vremii, conştiinţa Bisericii a fost mereu încercată de tot felul de „glume”, care de care mai sângeroase. Şi a ieşit triumfătoare de fiecare dată. Nici veacurile de iconoclasm, nici cruciadele scolastice nu i-au împuţinat frumuseţea. Am revăzut recent Andrei Rubliov (alături de Marius & Marius, de Sorin şi Diana, în aceeaşi ambianţă comfy de home cinema). Filmul lui Andrei Tarkovski mărturiseşte despre acelaşi lucru: din veacurile de barbarie, de teroare trăite sub tătari, din multă suferinţă şi nenumărate umilinţe s-a născut frumuseţea icoanelor lui Rubliov, pe care operatorul Vadim Iusov le filmează - color şi în gros plan - în secvenţele de final.

Ştiinţa, mai scrie simpaticul domn R, investighează şi reinvestighează la nesfârşit tot cuprinsul său, inclusiv propria sa natură: „Întrebările despre fundamentele ştiinţei, despre interpretările sale posibile au fost şi sunt la mare preţ în ştiinţă. Răspunsuri noi la astfel de întrebări au cauzat schimbări majore în gândirea ştiinţifică. Oamenilor de ştiinţă le face de obicei plăcere să îşi descopere propriile erori, sau limitările propriilor teorii. Toate acestea tocmai pentru că ştiinţa nu este vreo fată mare care se fereşte să nu i se vadă prea mult pe sub fuste.” Până aici totul e fair enough. Deşi poate n-ar trebui să subestimăm valoarea pudorii şi a cuminţeniei, în vremuri ca ale noastre, când vârsta la care începe „emanicparea” (însoţită adesea de obrăznicie, de neruşinare) e mult mai mică şi aproape toată lumea îşi ridică poalele-n cap.

Mă gândesc însă la Rubliov şi mai cu seamă la ultimul segment („Clopotul”), în care Boris, un tânăr de vreo 15 ani, pretinde că ştie secretul turnării unui clopot, fiindcă tatăl său – clopotar de meserie – i l-a transmis, înainte de a se prăpădi. Este numaidecât angajat de stăpânire şi, sub comanda sa, începe construcţia complicată a clopotului. Şantierul (rudimentar, în comparaţie cu realităţile din Apus, aşa cum cârcotaş comentează emisarii Vaticanului, veniţi la inaugurare) este vizitat în repetate rânduri de Andrei Rubliov, monahul care şi-a impus să nu mai vorbească oamenilor. „Nimeni nu are nevoie de icoanele mele!” va striga el privind cum iconostasul pe care, cu strădanie şi credinţă, l-a pictat în catedrala cuprinsă de flăcările devastatoare. Şi, cel mai grav, nu numai tătarii păgâni au pustiit şi au distrus, ci şi ruşii trădători de neam şi credinţă. Dar zelul şi râvna lui Boris îl vor determina să renunţe la muţenia autoimpusă. Este ziua inaugurării clopotului. În ciuda pronosticurilor sceptice ale delegaţiei de la Roma, clopotul va bate. Toţi sunt cuprinşi de bucurie şi el, făuritorul acestui proiect, este cu desăvârşire ignorat. Rubliov se apropie atunci patern de acest tânăr vrednic şi-l consolează, cerându-i să ia parte la bucuria oamenilor. Boris însă varsă lacrimi amare şi-i spune că tatăl său a luat cu el în mormânt secretul construirii clopotului, că nu l-a învăţat nimic. Instinctul însă a funcţionat perfect, aşa cum s-a întâmplat şi în povestea din segmentul introductiv, în care un mujic făureşte un balon din petice şi, ca un Icar, zboară fericit deasupra stepei. „Ce mai cotează”, spune Rubliov dregându-şi glasul (căci nu mai vorbise nimănui zece ani), „clopotul a bătut. Hai să lucrăm de-acum împreună. Eu voi picta icoane, iar tu vei face clopote.”

Icoanele lui Rubliov şi clopotele lui Borişca servesc, ce-i drept, unei metode, unui ciclu – ciclul liturgic – şi ne ajută pe toţi să dăm mereu viaţă Scripturii – fiecare în felul său, de fiecare dată în noutate, prospeţime şi fervoare. Acesta e rostul canonului şi al ritmului liturgic. De aceea Iisus moare şi înviază în fiecare an.

No comments: