Maestre fără seamăn, slavă!

Azi, de Sf. Gheorghe, mă gândesc la biruinţa unui mare actor român ce i-a purtat numele: George Constantin († 1993). Un artist care, în1990, spunea: „pe când am intrat eu în teatru, teatrul era un loc sfânt şi eram mult mai dominaţi de ideea muncii, a creaţiei”. Nu cred că l-am văzut niciodată jucând pe scenă live, însă am înregistrarea cu spectacolul de la Nottara (în regia lui Dan Micu), Karamazovii. Cu vreo 15 ani în urmă, fiul său (actorul Mihai Constantin) s-a ocupat de editarea (pe suport CD, pe o casetă audio şi una video) câtorva din momentele de aur cu cel care a fost George Constantin. Montajul s-a numit: Maestre fără seamăn, slavă! – după un vers shakesperian.

Îl cunosc doar graţie născocirii aparatului de filmat. Aşa l-am văzut – în sala de cinema sau la TV, iar mai recent şi pe monitorul computerului – în nenumărate filme (în „ciulamatografie”, cum îi plăcea să spună”) şi tele play-uri, unde a jucat „partituri schematice şi antinomice: fie personaje negative, viclene şi crude, fie eroi „de tip nou”, întruchipare a echilibrului, bunătăţii şi înţelepciunii” (Cristina Corciovescu). Din toată această pleiadă de roluri (vezi imdb) am rămas mai ales cu procurorul din Reconstituirea (1969) şi cu ofiţerul din O vară de neuitat (1993), ambele de Lucian Pintilie. Din păcate n-avea să se mai întâlnească nicicând cu un rol aşa „gras” ca al procurorului, aşa cum cinematografia românească n-avea să mai difuzeze vreodată un film ca Reconstituirea. A jucat în schimb - în „filme alimentare” ce-i rotunjeau bugetul – roluri ce aveau să-l facă extrem de popular: în serialele cu haiduci ori comisari, dar şi în filmele istorice, gen Burebista ori Cantemir. Mie însă George Constantin mi-a mers la suflet în special cu rolurile secundare pe care le-a jucat în filme mai puţin importante (şi, unele, mai debile în ceea ce priveşte limbajul cinematografic folosit), ca: Singurătatea florilor, Oraşul văzut de sus, Între oglinzi paralele, Ştefan Luchian, Pe malul stâng al Dunării albastre şi Prea cald pentru luna mai.

Mi-e cu neputinţă să-l uit pe doctorul amator de rugby din Singurătatea florilor (1976): victimă a persecuţiilor din „obsedantul deceniu” al „erei ticăloşilor”, îi dă – într-o singură secvenţă – o usturătoare lecţie de viaţă fostului său amic (dr. Pavel, jucat de Radu Beligan) care, singurul (dintr-un colectiv care a votat în unanimitate: Guilty), îi cunoştea nevinovăţia. Dar n-a spus nimic... Peste ani se oferă să-l înveţe rugby, dacă altceva (cinstea, demnitatea, verticalitatea) n-a reuşit. Viu încă în memorie e şi tatăl lui Matei (Adrian Păduraru) din Prea cald pentru luna mai (1983); proprietar al unei vile imense, îşi strică fiul, crescându-l în puf şi apărându-l – folosindu-se de relaţii şi „pile” – chiar atunci când odrasla-i o ia razna, e vinovată şi merită pedepsită.