A matter of perspective

Asumare – ce cuvânt minunat! Poate că în asumare stă măsura umanităţii noastre, în ce are ea mai nobil, mai înalt, mai divin. Asumarea presupune, desigur, un risc. Dar cine nu riscă pierde totul tocmai pentru că pierde şansa – unică! – de a fi credincios sieşi. N-ai cum să-i mulţumeşti pe toţi. E o eroare să crezi că aşa ceva e cu putinţă. Şi atunci intervine alegerea, triajul, selecţia. Culmea e că toţi (inclusiv neprietenii) aşteaptă de la tine chiar asta: curajul de a fi tu însuţi. E o greşeală să presupui că oamenii aşteaptă să-i linguşeşti. In the long run este apreciată demnitatea şi curajul de a spune „nu” compromisului de esenţă, cel care afectează fatal fibra cea mai tainică a omului. Dintr-o autentică şi profundă asumare s-au născut lucrările omului care, de-a lungul timpului, au punctat trecerea speciei noastre pe pământ. Astfel, asumarea (înţeleasă ca stare, ca proces) este plăsmuită din acelaşi material cu înduhovnicirea, cu desăvârşirea, cu îndumnezeirea (ca dispassion). Treaba nu-i chiar simplă, căci omul gândeşte, spune şi face lucruri trăznite şi, nu de puţine ori, amestecate. Şi sunt destule scăpări, scăderi şi greşeli pe care ni le putem asuma foarte greu sau chiar defel.

Despre acest tip de asumare radicală vorbea şi Meister Echart atunci când se referea la necesitatea împăcării cu conştiinţa noastră (pasaj citat şi în Jacob’s Ladder): „The only thing that burns in hell is the part of you that won’t let go... Your memories, your attachments; they burn them all away. They’re not punishing you, they’re freeing your soul. If you’re frightened of dying and you’re holding on, you’ll see devils tearing your life away. But if you’ve made your peace, then the devils are really angels freeing you from the Earth. It’s just a matter of how you look at it, that’s all.” ... Chestie de perspectivă, cum ar veni.