Wednesday 20 May 2009

Nietzsche bine-i stă

Citesc într-un articol de cinema semnat Eugenia Vodă - Depresia Antichrist (o cronică a unei prioiecţii de la Cannes) - despre ultimul film de Lars von Trier. Personal nu mă dau în vânt după acest regizor, deşi e de categoria cult pentru nu puţini cinefili şi critici deopotrivă. Dincolo de mizanscena ingenioasă, Europa (văzut la cinematograful de vară din Costineşti pe la mijlocul anilor 90) mi-a rămas pe retină ca un film alb-negru (cu nişte infiltraţii color - sângele personajului care-şi taie venele în cadă) cu un sfârşit foarte down, cu vocea din off a lui Max von Sydow care te bântuie. Mă rog, un love story pe fundalul ceţos al perioadei postbelice (anul este 1945), cu accente de thriller ce nu duc nicăieri. Mai târziu i-am urmărit evoluţia în acel hardcore numit Breaking the Waves, cu o Emily Watson în pragul isteriei/nebuniei şi, la final, două clopote care – literal - bat în cer. Apoi a fost vizionarea de la QFT (cinemateca din Belfast) cu Dancer in the Dark – filmări „minimaliste” din mână, obositoare, culori spălăcite. Mi-am zis: se justifică dramaturgic, personajul (jucat demenţial de Bjork) – o colerică, atunci când alege să-şi facă dreptate - era pe punctul să-şi piardă vederea. M-am bucurat însă de secvenţele „fantastice”, color, în care – din nou, perfect justificat dramaturgic - se cântă şi se dansează. Exact ca-n cele două extraordinare muzicaluri tragice, moderne, ale lui Bob Fosse (Cabaret, All That Jazz), aşa cum nu se întâmplă în mult prea „clasicele” şi desuetele Singin’ in the Rain, The Sound of Music, My Fair Lady etc. Am văzut şi Dogville şi, contrariat de final (a la Natural Born Killers) m-am lăsat ofensat pentru ultima oară de acest regizor ce – marcat, după cum recunoaşte, de Antihristul lui Nietzsche - caută să scape de deprimarea de-o viaţă (akedie, spun Părinţii Bisericii) filmând atrocităţi şi orori. Mă gândesc la Eugenia Vodă (şi la alţi – fără număr - împătimiţi de cinema), care încă mai are timp şi nervi pentru astfel de mostre plastice („cinematografice”) semnate de minţi care de care mai bolnave...Bolnavi suntem cu toţii, nu-i asta problema, dar nu ştiu de ce încă mai nădăjduiesc să aflu oameni pe pământ care mai au ruşine, care se mai gândesc la ceilalţi şi care caută să-i menajeze, să nu-i smintească. Poate că şi asta înseamnă duhovnicia (apropo de termenul pe care AE m-a rugat deunăzi să i-l definesc, atunci când i-am spus că, pour moi, filmele lui Tarantino - alt nut case - nu au duhovnicie şi sunt diabolice). Să revin la von Trier. Eugenia Vodă scrie, referindu-se la recenta premieră, la Cannes, a ultimului său film, Antichrist: „Ceva între horror erotic şi thriller psihologic, un film întreg în două personaje, care fac psihoterapie şi sex, în căsuţa din pădure, în mijlocul unei vegetaţii luxuriante, cu tufe uriaşe de ferigi, cu animale care nasc, cu o natură foşnitoare şi ameninţătoare, un talmeş-balmeş ce virează brusc spre patologicul caricatu­ral, în clipa în care El, psihoterapeutul, pentru că nu-şi dă seama cât e Ea de bolnavă psihic (deşi vede fotografii în care ea îşi încălţase co­pi­la­şul cu stân­gul în dreptul, deşi descoperă un vechi caiet, în ca­re scrisul ei e deformat tot mai schizoid), are ceea ce merită: femeia se năpusteşte asupra lui, îl răneş­te, îl izbeşte, îl mutilează, îi perforează gam­ba şi îi ataşează de picior un ditamai polizorul (cu care el se târăşte şi se ascunde într-o vizuină), apoi ea se automutilează sângeros (aş avea senzaţia că po­ves­tesc un film porno dacă aş scrie ce face cu o foarfecă), de fapt multe minute din film nici nu am pri­vit ecranul, e ca şi când ai asista cum cineva îşi smulge unghiile! Înspre final, ca într-un basm pentru adulţi, în căsuţa din pădure intră şi căprioara, şi vulpea, şi corbul... (râsete în sală) Dintr-o replică am aflat că natura (inclusiv natura umană, plasată undeva între regnul animal şi cel mineral) este "templul lui Antichrist", este însuşi Antichrist... Uneori, în imagini fulgurante, se ghiceşte genialul cineast care e Von Trier, de pildă în peisajul maiestuos, văzut de sus, peste care se aude un plâns de copil, sau în imaginea "scoarţei terestre", îmbibată de cadavre, negre sau albe...” Întrebarea mea este: cine îi pune pe oameni să privească la aşa ceva, când viaţa e, oricum, aşa scurtă, iar – slavă cerului! – filme care să surprindă experienţe trăite de fiinţa numită om (şi altfel decât prin imagini ce frizează grotescul extrem, patologicul, sordidul etc.) există. În arhive, desigur – so what? Aşa cum apelăm la sound­-ul clasic şi preclasic atunci când vrem să scăpăm de zgomotele de tip heavy metal, hard rock etc., e firesc să folosim – avem de unde, acum – patrimoniul cinematografic al lumii. Dacă vrem cu adevărat să ne ferim de legiunea de duhuri pe care creatori iresponsabili ştiu cum să le transmită şi cum să le comercializeze (spre folosul propriu), cum să le „ambaleze” în filme aşa-zis „de gen” (ce înseamnă asta?) sau în filme care, mai nou, transcend toate genurile (horror, thriller, erotic, psychological drama etc.) şi le îmbină cu cinism. Mai scrie E. Vodă: „...totuşi, un lucru i-ar putea da de gândit lui Von Trier: la sfârşitul filmului, când pe ecran a apărut insertul "dedicat lui Tarkovski", toată sala a izbucnit în râs!...” Ce să mai comentăm...Asta o fi înţeles sărmanul von Trier din Rubliov, din Oglinda şi Călăuza....La fel cum, în delirul consumistic în care trăim, asta a priceput – cu numai câţiva ani în urmă - şi Mel Gibson din icoana bizantină: formele şi accentele lui Matthias Grünewald. Rezultatul: block-buster-ul The Passion of Christ.

10 comments:

Florin said...

Ha, aceeasi intrebare mi-am pus-o si eu despre cronica ta la Reqviem for a dream.
Is it still a good movie for U :)

saskiul said...

Cred ca REQUIEM FOR A DREAM este un film greu de suportat. Not for the squeamish, definitely. Dar mai cred ca are poezie, ceea ce mie mi se pare foarte mult. Este o elegie de tip hardcore pe tema autodistrugerii. Intrebarea care se pune este: functioneaza bine mijloacele cinematografice in cazul lui REQUIEM? Este un film unitar? Te duce el si intr-alte zone decat cele pecetluite de autodistrugere? Eu spun ca da. Finalul, cu cele patru personaje unite prin acelasi gest care ii umanizeaza (fiind pana atunci "supraoameni" intoxicati de duhuri luciferice) este un argument. Mai sunt si altele.
Este un film puternic, facut de un regizor tanar. Pana acum este ultimul sau film independent de studiourile mari, deci ultimul facut in libertate. Nu este neaparat printre primele zece filme in topul meu, insa este un film care m-a marcat, la care ma gandesc adesea si pentru care, da, am o deosebita consideratie.

Florin said...

eram pe punctul de a zice ca e ok, fiecare cu gusturile sale, insa nu cred ca trebuie sa fi un mofturos (squeamish) ca sa indepartezi acest film din lista vizionarilor ulterioare. De fapt e mai greu sa ti-l scoti din cap decat sa il tii :)
NU asta ii da valoare insa. Valorile lui sunt cele pe care le zici.
Si totusi sunt oameni, dupa cum zici si tu in postari precedente, pentru care aceste valori nu intra in 'raza lor de actiune', fiindca life is too short for that.

saskiul said...

Nu m-am gandit doar la mofturi cand am folosit cuvantul squeamish. Cuvantul are si alte sensuri (vezi: http://dictionary.reference.com/browse/squeamish): easily shocked by anything slightly immodest; prudish; excessively particular or scrupulous as to the moral aspect of things; easily nauseated or disgusted: to get squeamish at the sight of blood etc.
Cred ca REQUIEM nu se adreseaza celor care intra in categoriile mentionate in dictionar. Adica moralistilor si celor excesiv de pedanti, celor predispusi spre lesinuri, domnisoarelor de pension etc.
Pentru cei dornici sa-si exerseze discernamantul nu e "periculos". Repet: nu e un film lejer, nu e nici un film desavarsit, insa nici nu m-as grabi sa-l anatemizez.
A, si inca ceva: REQUIEM nu e, in niciun caz, pentru fanii OSTROVULUI, filmelor TV "educative" despre figuri biblice si celor asemenea ;-).

Florin said...

Atunci am folosit dictionare diferite:
"caruia i se face greata ;greu de multumit, mofturos ;peste masura de scrupulos ;ipocrit, prefacut"
oricum nici cu traducerea de pe dictionary.com nu sunt f. bucuros in contextul folosit :)
oricum valorile de care pomenesti in el (dincolo de tehnicile audio-vizuale) se rezuma la ultimele 5 min din film...
Si apoi trecerea la aceste ultime 5 minute mi se pare prea brusca (tezista)... fara prea multe 'pregatiri' inainte...

saskiul said...

Se poate sa nu fii multumit cu traducerea din dictionar, dar asta inseamna 'squeamish', n-ai ce-i face. Daca insa reusesti ca tu sa nu fii asa, batalia e aproape castigata.
REQUIEM nu este un film salvat de final. Nu stiu ce film ai vazut tu, nici la ce te-ai gandit cand l-ai vazut (daca l-ai vazut in intregime), nici cata emotie era in tine pe parcursul vizionarii lui. Este un film-elegie, un film-poem cu un stil unitar.
Nu e tezist, nu e telenovela. Este mult peste TRAINSPOTTING sau WEEKEND CU MAMA pe aceeasi tema, de exemplu. Asta nu inseamna, de buna seama, ca impartasesc filosofia de viata a personajelor din film.

Florin said...

:) Bine zis,numa' ca e vorba de alta batalie ;)
Oricum nu sunt un fan al genului underground.
Inteleg ca celelalte valori in afara de finalul un pic tezist, zic eu, ar fi chiar aceasta elegie pentru un vis distrus. D'acord. chiar asa ii si zice: Reqviem for a dream.
Dar nu e pentru oricine, si acestia pot sa nu fie incadrati in definitia din dictionar :)

saskiul said...

Intotdeauna e vorba de o 'alta batalie'. Intotdeauna ne deam seama ca 'adevarata batalie' e cea pe care am amanat-o.
Bineinteles ca nu e pentru 'oricine' REQUIEM. Nici Biblia, sorry, nu e pentru 'oricine'. Filmul REQUIEM trebuie receptat fara prejudecati si atunci va putea fi gustat, inteles la adevarata lui valoare. Chiar raca nu si iubit.

Florin said...

Cine poate iubi o inmormantare?
Atentie nu vorbesc despre moartea, vazuta crestineste ca o Poarta.
Filmul este o inmormantare continua minus cele 5 minute, care lasa o oarecare speranta. Dar este vaga.

saskiul said...

Unu la mana: Ce-nseamna "vaga"? Orice speranta e, mai mult sau mai putin, "vaga", lipsita de "certitudini", de "dovezi". E bine ca e, totusi, nadejde.
Doi la mana: Filmul nu este facut de un "misionar crestin". (Si daca ar fi, crezi c-ar fi fost mai bun? Eu unul sunt sigur ca NU). Aronofsy vine dintr-o familie de evrei (polonezi, probabil, habar n-am), fara sa tradeze si o educatie mozaica. Este cronica unei experiente hedoniste traite intr-o lume aproape complet secularizata. Tocmai de aceea este meritorie raza lui de speranta si poezia intregului film.
Atata a putut omul, atunci. Nu e cazul sa ne extaziem, e cazul sa constatam si, daca putem duce (suporta) imaginarul si fantezia lui, sa ne bucuram de frumosul pe care s-a priceput sa-l aduca pe ecran in viata acelor personaje ce se autodistrug. Iti place mai mult autodistrugerea si lehamitea filmata de romani post-1990? Ei sunt, nu-i asa, ortodocsi crestini. Spun "Doamne-ajuta!" si sunt inmormantati,majoritatea, crestineste. Schimba asta datele problemei atat de radical? Sunt filmele lor “porti” spre absolut?