„O mare importanţă au pentru mine – scria Andrei Tarkovski în Sculpting in Time - acele tradiţii din cultura rusă ce pleacă de la opera lui Dostoievski. Dezvoltarea lor în Rusia modernă este fragmentară, insuficientă; de fapt, ele sunt mai degrabă considerate desuete sau ignorate cu desăvârşire. Şi aceasta datorită incompatibilităţii lor totale cu materialismul. În plus, criza spirituală prin care trec toate personajele dostoievskiene (însăşi inspiraţia operei sale şi a celor care i-au urmat) este şi ea văzută cu mari rezerve. De ce această teamă faţă starea de „criză spirituală” în Rusia contemporană?”
Există, la Dostoievski, ideea - centrală - că suferinţa este indispensabilă mântuirii omului. Raskolnikov, Mâşkin, Alioşa, Dimitri Karamazov & co. traveresează acea „criză spirituală” din care iese biruitoare, în ei, „făptura cea nouă”. Criza” (grecescul etimon krisis vine de la krinein, „a hotărî”, „a judeca”, „a discerne”) este deci un bun prilej de a ne activa şi folosi discernământul (sau „dreapta socotinţă”) în încercările prin care trecem, spre a ieşi biruitori. „Este – scrie Tarkovski – o încercare de a ne regăsi, de a dobândi o nouă credinţă. Şi cum ar putea fi altfel, când sufletul tânjeşte după armonie, iar viaţa este plină de dispute?” În filmografia tarkovskiană, Andrei şi Borişka (din Andrei Rubliov), Kris (din Solyaris), naratorul din Zerkalo / Oglinda, Călăuza din Stalker, Andrei din Nostalghia şi Alexander din Offret / Sacrificiul trec prin momente de disperare atunci când credinţa le e zdruncinată, dar de fiecare dată îşi înţeleg mai bine menirea ce le-a fost hărăzită: aceea de a sluji, de a se pune în slujba celor ce şi-au pierdut nădejdea.
Nimic mai străin ca asumarea „crizei spirituale” în our modern times când, ademeniţi de materialism „ca muştele de miere”, acceptăm cu greu filiaţia dostoievskiană a operei lui Tarkovski. Fireşte, suntem gata să identificăm referinţele stilistice şi atmosfera filtrată din Dovjenko, Eisenstein sau Kurosawa, din Dreyer, Bergman sau Bresson; să ne delectăm cu citatele muzicale din Bach, Wagner, Verdi, Mozart, Purcell sau cu prelucrările electronice inovatoare ale sunetului, datorate lui Eduard Artemiev; să admirăm citatele plastice din Dürer, Rembrandt, Breughel, din Piero della Francesca ori Leonardo. Savurăm ecourile cehoviene din trama Sacrificiului însă ne poticnim de cuminţenia sa patristică - „inima” şi „crucea” acestui ultim opus şi totodată esenţa fiecărui film regizat de Tarkovski.
Istorisirea din Pateric - Viaţa şi învăţăturile monahilor (un fel de testament lăsat de Alexander fiului său, tot aşa cum Sacrificiul se vrea un testament lăsat, aflăm din genericul final, „cu încredere” de Andrei Tarkovski fiului său) nu spune nimic spectatorilor care şi-au pierdut simţul mirării cosmice. „Anticilor – afirmă un personaj din Solyaris - le era încă accesibil, ei n-ar fi întrebat niciodată De ce? şi Pentru ce?” Ori gestul băiatului din final (opintindu-se să care două găleţi cu apă pentru a uda - aşa cum îl povăţuise tatăl său - copacul fără viaţă, până acesta va produce frunze noi) este receptat astăzi ca desuet. Şi totuşi, după ce face ascultare de părintele său, puştiul se odihneşte la orizontală sub acel copac (eternul copac al vieţii din care se decupează de-a pururi crucea lui Hristos-Cuvântul) privind încrezător spre ramurile lui – încă - goale. Pentru întâia oară în film băieţelul vorbeşte: „La început a fost Cuvântul. De ce e aşa, tată?”. Aceste ultime cuvinte reprezintă însă nu o contestare teribilistă a unei întregi tradiţii cultice şi culturale centrate pe Cuvântul răstâgnit, ci mai degrabă voinţa sinceră de a o desluşi, de a şi-o asuma.
No comments:
Post a Comment