Am fost toţi trei în tabără (pentru Theodor). Patru zile am petrecut into the wild. Mă rog, atât de wild pe cât ne putem permite, ca oameni ai cetăţii, dependenţi full time de electricitate şi confort occidental.
Am dormit trei nopţi în cort şi ne-am bucurat de soare (şi mai puţin de ploaia care ne-a scurtat şederea cu vreo două zile), de o drumeţie („explorare”, ne-a explicat Baloo aka Dragoş) până pe o creastă de munte plină de afine. Am retrăit, în parte, atmosfera cazonă de acum 20 de ani, din armată. Doar că atunci nu eram „pe tuşă”, ci primeam ordine de la caporali până la colonei „pe bune”. Mâncarea, raţional drămuită avea parcă alt gust, ştiind că e gătită în ceaunul sub care am aşezat lemnele pe care eu însumi le-am spart. Şi ce-mi mai plăcea să privesc ore-n şir jarul din vatra cu lemne-nroşite!...
În ultima zi, unul dintre seniori (Cristi) le-a ţinut copiilor o predică despre ascultare, pornind de la povestea Facerii. Le-a spus, în încheiere, să asculte de părinţi, de preoţi, de profesori etc. Şi m-am gândit că da, e de minune să împlineşti cuvântul acesta. Cu o precizare: atunci când părinţii, preoţii-duhovnici, profesorii etc. sunt „pe aceeaşi lungime de undă”. Ce te faci însă când, în familie, unul o ia în cea, altu-n hăis; când cei care ţi-au dat un nume se urăsc de moarte şi această ură le consumă toată dragostea pe care ar trebui s-o investească-n tine, odrasla lor? Când profesorii n-au niciun interes să-şi ţină orele cum ar trebui şi mesajul lor trece pe lângă tine, nereuşind să te implice şi pe tine în procesul învăţării? Când preoţii sunt împărţiţi în tabere (iată, în ortodoxie: „ecumenişti” vs. „tradiţionalişti”), cu toate parti-pris-urile ce decurg de aici? În cine, atunci, să crezi; pe cine să asculţi? Şi câtă vreme? Până la prima divergenţă de opinii? Să asculţi orbeşte, necondiţionat şi nelimitat?
La final de tabără, în careul festiv, unii participanţi (pici cu vârstele între şase şi 12 ani) au primit o cravată de wee wolf. La sfârşit de tot, au mimat cu mic cu mare predarea, din mână-n mână, a unei bombe imaginare şi comédia lor mi-a amintit involuntar de ultima secvenţă din Blow Up-ul lui Antonioni. Raluca a condus smoothly pe un drum plin de serpentine (şi ceaţă), avându-l pe Pr. RN drept călăuză şi la dus şi la întors. Când am zărit arhitectura urbei noastre, am tresărit. Pentru că sweet home înseamnă – asta e, suntem domesticiţi, suntem civilizaţi – pereţii apartamentului nostru din oraş. Acolo ne e căminul şi vatra. Mama natură e doar o legătură pasageră.
No comments:
Post a Comment